Şablon
Greşit. Nu urmează să fiu mamă. Dacă am chestia asta programată? Ţţţţ, nope. Dacă îmi doresc? Huh, habar nu am.
În general, copiii sunt aberant de proşti. Pe cât se zice că, uite la el, ce dodoloţ e - parcă ar putea să fie suplu, dacă nu provine din Somalia - pe atât de zero barat e discuţia în continuare.
Este o calitate să fii dodoloţ? E prunc, ce vrei să facă, să dezlege ecuaţii? Sclipeşte prin faptul de a fi gras!
De fapt, cred că e singura perioadă în care toţi umanoizii sunt apreciaţi că iau în greutate: „S-a îngrăşat cu două kile! Vai, mânca-l-ar mama”. Câh.
Dadada, e cel mai frumos…
Copil prost, mamă fericită. Poţi să-i strici bucuria mamei şi să-i zici că bebele ei este fix ca oricare altul? Chel, bâlbâit şi salivător? A, evident că e cel mai frumos copil din lume, eeeee, şi cel mai deştept, auzi, face pipi şi plânge, Einstein, tu, acesta o să vindece canceru’ când creşte.
Sunt rea şi invidioasă – recunosc. Am cârca de foste colege care mămesc la un plod sau doi. Clar că mi-e ciudă – lor nu le-a fost frică. Ele nu s-au protejat şi, mai mult, s-au şi bucurat când n-a mai fost nevoie de tampoane.
Asta în timp ce pe mine întârzierile de peste 72 de ore mă aruncă în braţele evlaviei şi al arzătorului „Doamne, fă să nu!”.
Eu, Parapiru – tu, coleg
Şi dacă nu ar fi deloc? Mmm, deci nu mi-ar conveni. Cred. Cineva trebuie să ducă mai departe numele familiei, nu pentru că nu am avea o ramură destoinică în partea bună a Prutului (corect, neanderhalienii Parapiru se alergau prin stepa basarabeană, mâncau bio, făceau analize morfo-sintactice cu puii lui T-Rex şi remarcau toate expresiile celebre ale colegilor de golănit prin grote), ci pentru că un minor ar avea şanse reale să iasă haios, cu aşa bunici simpatici.
Ca la teve
Maternităţile se produc în continuu în jurul meu. Şi paternităţile. Cum se produc şi infertilităţile acelea lipsite de fior tragic, cum vezi în filme, că se ia personaja feminină cu mânuţele de coafură şi se izbeşte artistic de perete până rămâne gravidă prin inseminare.
Văd şi mame cu vechime, femei preschimbate în marionetele propriilor copii, cărora le fac temele, le învaţă poeziile şi le câştigă meritul de a nu fi repetenţi nici anul acesta. Sunt fiinţe cocoşate de grotescul sentimentului matern – ok, nu-s eu mamă, dar am una şi nu e dusă, aşa că ştiu ce vorbesc.
Contra portret-robot
Ziceam că mi-e frică. Rectific – mi-e groază. Că ar putea avea boli. Că ar trebui să îl iubesc chiar dacă greşeşte. Că ar trebui să îi spun adevărul. Că ar vrea mâncare cu E-uri şi ţigări.
Că ajunge adolescent, face coşuri şi mă urăşte. Că se îndrăgosteşte şi suferă, „ca nimeni altul”. Că nu ar citi.
Şi dacă moare? Dacă suge degetul până la majorat? Dacă aduce cu vreun unchi depresiv? Dacă NU îmi seamănă? Dar dacă DA?
Doi
Egoist, aleg să fiu încă a mea şi a lui. Să nu mă dau nici măcar unei pisici, pentru ca nimic să nu ocupe vreo fărâmă de timp dintre noi.
Doar din când în când, marchez diverse în jurul meu: nu o să intre pe mes; n-o să aibă mobil. O să mănânce ca un om normal, nu o să stea nimeni să-i decupeze tâmpiţi de soldaţi din pâine.
O să doarmă în camera lui. O să-l lăsăm să se joace de-a dodoloţul cu toată familia, pentru ca, mai presus de toate, noi doi să fim mai departe, tot noi.
