„Într-o juma’ de oră”, răspund după o secundă de gândire. Normal că primul impuls a fost să zic ceva de genul: „A, păi, suntem gata imediat, cinci minte, cât naiba să ne ia? Ce, plecăm în vacanţă? Sau crezi că mă apuc să dau cu aspiratorul prin casă, să frec geamurile, să fac curăţenie generală înainte de plecare? Ce întrebare mai e şi asta, în cât timp suntem gata?”.
„În jumătate de oră”, repet, respirând în părul Cristinei, dusă pe gânduri: „Ia uite ce frumos puteam să răspund şi ce lucruri nesărate zic în schimb”. Cristi mă priveşte nedumerit. „Jumătate de oră?!”.
Noi ieşim în pijamale?
Îl ascult şi îi dau dreptate. Sună oribil, cum să stai să aştepţi nimic timp de jumătate de oră. Nu e nimic complicat în a pleca de acasă. Te ridici şi pleci.
Mă priveşte mai departe, deci îl lămuresc: „Păi, o pun pe Cristina în pătuţul ei, ca să fac patul nostru. Ea o să ţipe, pentru că nu-i convine să stea în pătuţ dacă nu doarme. O să o iau înapoi în braţe, cu o mână am s-o ţin pe ea, cu cealaltă am să deschid laptopul şi am să caut ˝Cutiuţa muzicală˝, pe Trilulilu, că acolo e cântecul cu oac-oac-tiri-tiri-dam. O să dansăm, n-am să fac patul nostru, n-am s-o îmbrac nici pe ea”.
De ce s-o îmbraci, nu e îmbrăcată? încearcă iubitul meu un argument logic. „Copilul nu iese din casă îmbrăcat doar în body, că de-aia are rochiţe şi costumaşe complicate. D’oh. Ce, noi ieşim din casă în pijama?”.
Şmecherii de cuplu
„În cât timp suntem gata?”, repet întrebarea care mi-a activat circuitele: „După ce se linişteşte Cristina, îi pun caruselul să cânte, fac repede patul, pregătesc biberoanele, aranjez geanta copilului, fac refilarea cu pamperşi şi încep să mă machiez. Aici mă întrerupi tu”.
Ha, eu? Cristi nu recunoaşte. Nu are în plan să mă întrerupă de la nimic. Machiază-te liniştită, eu nu zic nimic.
„Nu zici, dar începi să deschizi uşile la dulap, să-ţi cauţi haine, şi mie îmi fug oglinzile. Şi te aştept cât stai tu şi te întrebi ce tricou să-ţi iei astăzi, pentru că azi nu te simţi albastru”.
„După care termin totuşi machiajul, îmi amintesc că nu i-am scos Cristinei suzetele din sterilizator, le scot, văd un măr în bucătărie, lângă microunde, îl mănânc şi când mă întorc în cameră rămân cu cotorul în mână. Duc cotorul, mă spăl pe mâini, caut haine pentru mine, mă schimb de trei ori, îmi caut pantofi şi plecăm. Durează o oră, de fapt. Hai, două, că mai pierdem şi vremea, discutăm, ne pupăm, ştii tu, şmecherii de cuplu”.
„Ştii, dragă, e complicat”
Cele de mai sus nu sunt detalii. Nu sunt nici exagerări. Exagerat este când încerc să asortez obsesiv şosetele copilului cu dunguliţele de pe rochiţă. Şi detalii… Mă rog.
Ideea este că nu întârziem niciodată, nicăieri. Pentru că habar nu avem când o să ajungem. Când „o să fim gata”.
Pentru că am putea obosi la mijlocul tuturor pregătirilor, şi ni s-ar putea face foame. Şi somn. Şi e fun să mănânci în trei şi să adormi lat, ca după munca câmpului. Şi ia uite, e seară. Noi suntem tâmpiţi, nu mai ieşim deloc din casă?
