Vestea dispariţiei Regelui Mihai nu a fost o surpriză. Din păcate, la fel ca toţi românii care îl respectă, ştiam că era, de multă vreme, în suferinţă. Iar din păcate trupul, ca toate cele lumeşti, este supus vicisitudinilor timpului. Nu poate aştepta să se deştepte niciun popor, să se îndrepte niciun rău făcut. Nu voi intra, astăzi, în niciun fel de polemici privind istoria. Am obosit să tot spun, în toate modurile posibile, că Regele nu a plecat cu aurul ţării şi nici nu s-a scăldat în bogăţii pe când se afla în exil. Nu mă interesează, astăzi, să mai conving pe nimeni de nimic. Motivul pentru care am ales să scriu, astăzi, despre Regele Mihai I, este unul subiectiv. Am avut marele privilegiu de a-l cunoaşte personal, de a fi în preajma Majestăţii Sale în mai multe ocazii, ba chiar de a discuta, cu ani în urmă, despre situaţia politică a României de atunci (care, din păcate, nu s-a schimbat cu mult în bine, între timp), despre oamenii acestei ţări, despre cum ar trebui să se facă educaţie, despre cum ar trebui să ne comportăm unii cu alţii, despre toleranţă, onoare şi destin.
Dacă mă refer astăzi la aceste lucruri, nu fac asta nici pentru audienţă, nici pentru alte motive de natură comercială. O fac doar pentru că eu consider că este de datoria mea, ca om, ca româncă şi ca jurnalist, să spun nişte lucruri acum, când ne despărţim pentru totdeauna de ultimul lider de stat care a trăit în mod direct şi nemijlocit ororile celui de-Al Doilea Război Mondial. Şi când spun le-a trăit, nu mă refer la prezenţa activă pe câmpul de luptă - cum au făcut-o, individual, toţi eroii noştri, mulţi dintre ei uitaţi şi trataţi de autorităţi cu aceeaşi lipsă de respect cu care a fost tratat, o mulţime de ani după Revoluţie, chiar şi Regele. Mă refer la imaginea de ansamblu asupra războiului şi a efectelor sale asupra ţării şi a poporului român, mă refer la necesitatea de a lua decizii care să schimbe soarta conflictului şi pe a celor implicaţi în el. Recent, vizitând, în SUA, în Kansas City, un muzeu dedicat Primului Război Mondial - pentru noi, cel al Reîntregirii, în urma căruia Regele Ferdinand şi Regina Maria au făurit, împreună cu întreaga clasă politică de atunci şi cu tot poporul mult încercat în război, România Mare - am înţeles, la adevărat magnitudine, ce a însemnat conflictul acela armat pentru noi. Cât de mulţi români au pierit, comparativ cu întregul populaţiei, cât de ciuntit ne-a fost teritoriul şi cum era să pierdem totul, pentru ca, mai apoi, să recâştigăm totul, graţie unor decizii corect luate, la momentul respectiv, de monarhi.
Ca un om responsabil pentru ceea ce scriu, ştiu ce înseamnă greutatea unor decizii de mai mică amploare. Dar niciunul dintre noi, şi spun asta cu toată convingerea şi cu mâna pe suflet, nu ştie ce presiune a fost asupra Regelui Mihai în acel august '44. E inutil să spui acum, după atâtea decenii de pace, stând comod în faţa televizorului, că ar fi trebuit făcut asta sau cealaltă. Realitatea este că, la momentul acela, ca, de altfel, în toate clipele cu adevărat dificile, Regele era singur. Şi singur a trebuit să hotărască ce este de făcut. Toată durerea de a-şi vedea poporul suferind, toată suferinţa de a-şi croi o viaţă departe de ţară - ţara în care se născuse şi pe care fusese crescut şi educat s-o conducă - au dispărut acum, odată cu Regele. Nouă, celor rămaşi în urmă, nu ne rămâne decât să învăţăm, dacă mai vrem, ceva din lecţia unei vieţi trăite demn, în ciuda tuturor adversităţilor. O viaţă în slujba unei Românii pe care Regele şi-o dorea prosperă şi mamă bună pentru toţi oamenii ei, indiferent de starea socială, de etnie, de ocupaţie.
Regele a murit. Din păcate, doar atât putem spune. Restul e tăcere, restul e istorie.
