Acum exact 30 de ani, pornind înapoi în timp din această cernită zi de 10 septembrie, s-a petrecut cel mai groaznic naufragiu din istoria apelor noastre: scufundarea, în doar câteva minute, a navei de pasageri "Mogoşoaia", cu doar câţiva supravieţuitori, un "Titanic" dunărean. Într-o altă ţară, s-ar fi realizat filme emoţionante, s-ar fi scris romane mari, însă la noi lucrurile au fost acoperite de tăcere. Mai întâi, de autorităţile comuniste, care ascundeau întotdeauna - să ne amintim cutremurul din 1977 - dimensiunea exactă a dezastrelor. Apoi, au venit sângeroasele evenimente din decembrie 1989, şi valul de sânge al istoriei, cu mii de morţi nevinovaţi, care au acoperit memoria celor peste 200 de victime înecate în ceaţa unei zile de septembrie. Apoi, interesaţi de supravieţuire, am început să uităm. An de an, tot mai puţini membri îndoliaţi ai familiilor crunt lovite atunci mai sunt în picioare lângă ofrandele de pomenire a sufletelor acelora…
Se vorbeşte de 223 de morţi dintre cei - oficial - 246 de pasageri urcaţi la bord pe 10 septembrie 1989 şi de nouă membri ai echipajului pieriţi odată cu nava lor, din cei zece. Pasagerii cu bilet în regulă şi-au plătit trecerea Styxului în bani mărunţi, în lei. Unii, navetişti, se întorceau de la munca din Galaţi la Pisica, astăzi comuna Grindu, alţii fuseseră la o nuntă. Unii soţi s-au certat şi doar unul a plecat, pe vecie, alţii au fost disperaţi că au pierdut vaporul dimineaţă. M-a emoţionat profund povestea unei fetiţe, înecată şi ea, îngăduită sus la timonerie, să vadă şi ea ce frumoasă e Dunărea noastră… A rămas de răspovestit norocul incredibil al unui copil de cinci ani, salvat doar pentru că s-a ţinut de un bidon gol din plastic, căruia tatăl îi ceruse să nu-l lase din mână. Eugen Malîhin crescut şi s-a făcut… tot marinar de Dunăre! Am auzit şi povestea unui văduv şi a unei văduve rămaşi singuri în acel septembrie şi care, peste ani, s-au constituit într-o familie nouă…
Chiar atunci, se întâmpla să fiu şeful unei echipe de scafandri autonomi, cu lucrări pentru flota românească de pescuit de pe Atlantic. Televiziunile internaţionale au putut da doar mica ştire publicată de un singur ziar, „România liberă”, în care cenzura oficială coborâse cifra pierderilor umane la 60 de morţi. Eram asiguraţi la bord că totul este în regulă acasă, însă vestea adusă de televiziuni străine nu a putut fi ocolită. Am aflat la un moment dat şi că trebuie să revin în ţară cu oamenii, înainte de termen, pentru a ajuta la pescuirea victimelor. Dar ar fi durat mult transportul şi au renunţat, din fericire, la noi.
Şi românilor din ţară li s-a ascuns atunci proporţia dezastrului ţinut sub preş de autorităţi – însă gălăţenii şi oamenii din Pisica au văzut cu ochii lor cât de cumplit arătau morţii lor – aproape fiecare familie din sat a pierdut cel puţin unul, chiar şi o duzină, dintre rude! Mulţi nu pot uita mirosul pestilenţial al morţii la Galaţi în port, nici şirul nesfârşit de sicrie defilând spre curtea bisericii din Grindu.
De trei decenii, echipajul căpitanului Ion Postolache îşi doarme somnul de veci. La fel şi comandantul Gheorghi Petrov Anghelovski, cel răspunzător pentru manevra greşită, prin ceaţa groasă, a împingătorului bulgăresc de barje „Petar Karanicev”, care a lovit vasul nostru la Cotul Pisicii, precum ciocanul lui Thor, rostogolondu-l. Condamnat la noi, extrădat şi doar condamnat la doi ani (neexecutaţi), pentru neglijenţă, în Bulgaria, el a murit de moarte bună…
Nici azi nu se cunoaşte numărul exact al morţilor, unele corpuri s-au pierdut în drum spre mare, iar cel al unei victime a „urcat” chiar în amonte fluviul, agăţat de o navă în trecere prin zona noastră.
Dumnezeu să-i hodinească pe toţi şi să-i mângâie pe cei apropiaţi celor petrecuţi!
Foto 1: Sorin Pană - Ceasul deşteptător de la borda s-a oprit în secunda scufundării
Foto 2: Copilul de cinci ani şi bidonul său salvator apărea în presă după 1989
