Dacă ţi-ai dori să petreci într-o zonă în care să poţi respira o gură de aer proaspăt pe îndelete, să te bucuri de timp care curge lin, dar şi de tradiţii şi peisaje fantastice, dacă vrei să renunţi la civilizaţie (nu şi la confort) şi să-ţi faci din propria bucurie un obiectiv turistic, renunţând la genul de distracţie pentru care lumea dă năvală, e musai să mergi o dată la Izvoarele Sucevei. Aici poţi vedea şi simţi din plin o parte autentică de Bucovina, necoruptă de turism supralicitat.
E drept că aventura pe care v-o propun se află la mai bine de 400 de kilometri de Galaţi şi un drum de şase ore cu maşina (după cum arată Waze-ul). Noi am ajuns la Izvoarele Sucevei după o incursiune în Maramureş, unde am găsit, şi la Borşa, şi la Vişeul de Sus, aglomeraţie, mers cu maşina bară la bară, oameni nervoşi în căutare de parcare.
În Bucovina, într-un peisaj sălbatic, care lasă loc de largă respiraţie, viaţa pare să se aşeze într-o altă albie, oamenii au timp, să vrea să te cunoască, să stea de vorbă cu tine, să-ţi arate mândri meleagurile lor. În casele răsfirate fiecare pe câte un deal, aruncate cu praştia, parcă, viaţa curge între tradiţii străvechi. O viaţă aspră, aşezată dincolo de Fundul Moldovei, chiar la graniţa cu Ucraina (aflată la 2 kilometri de inima comunei), acolo unde se agaţă harta în cui. Poate tocmai de aceea oamenii de aici ţin la tihna lor. Muncesc cât zece, cresc animale, au propriile păduri şi terenuri, aici neajungând colectivizarea niciodată, şi-au făcut case confortabile, că tot cade materialul de construcţie pe ei. Cum populaţia e jumătate ucraineană, jumătate românească, sărbătorile de iarnă durează aproape o lună, pentru că familiile sunt în majoritate mixte şi le ţin atât pe stil nou, cât şi pe stil vechi. Abia ce se termină Sfântul Ion pe stil nou, că începe Crăciunul, după calendarul vechi.
Goana după tricolor
Cum am prieteni care au la rândul lor neamuri şi prieteni acolo, am ajuns anul acesta pentru a treia oară la Izvoarele Sucevei, ca să ne bucurăm de zăpadă, dar şi de o plimbare cu sania trasă de cai, experienţă pe care nu aveam cum s-o ratăm, pentru că nu ai parte de ea prea des. Iulian Simion, cel care avea să fie ghidul şi vizitiul nostru prin această Bucovină uitată de lume, a fost chef prin Spania şi Anglia o perioadă, dar după ce a prins puţin cheag, s-a întors la obârşii, pentru că nu s-a putut obişnui în altă parte. Ţine la tot ce-i românesc, la tradiţii, la obiceiuri, la modul sănătos de a trăi al oamenilor de acolo. Şi face asta într-un stil simplu, fără bravadă. Are adunate acasă ii, sumane, brâuri, pălării, din portul tradiţional, chiar şi sania bunicului, lucruri pe care le ţine în speranţa că va deschide odată o pensiune proprie, cu muzeu în ogradă şi cu mâncare tradiţională, preparată din carnea şi laptele animalelor pe care le creşte. "Cum ajungem la casa ta?", l-au întrebat prietenii mei la telefon. "E la strada principală, cea unde o să vedeţi tricolorul în curte!", a venit prompt răspunsul. Iar noi chiar am găsit-o după acest indiciu.
Tot după un tricolor ne-am dus până la Primărie, cu sania urcată în căruţa cu cai, pentru că zăpadă pe strada principală nu era. Iulian, cum ne-a văzut dornici de zăpadă şi de pribegie, s-a oferit să ne urce sus în inima muntelui, în sălbăticie, acolo unde sunt pădurile lui, unde şi-a făcut căbănuţă şi troiţă şi unde are nevoie musai de un tricolor, promis de primar.
Stela şi Doina, iepe de obârşie străveche
Am luat steagul şi undeva la poalele muntelui am lăsat căruţa şi am înhămat cele două iepe la sanie. Dotate cu canafi mari şi roşii, dar şi cu hamuri cu clopoţei, Stela şi Doina, cele două iepe din rasa huţul, au pornit voiniceşte la drum, urcând muntele pieptiş, printr-o zăpadă care le trecea de genunchi. Cu cinci oameni în sanie, pe o cărare destul de îngustă, care trecea uneori chiar şi pe marginea unor povârnişuri destul de adânci, drumul nu a fost deloc uşor pentru cai. Însă, aflăm de la Iulian, huţulii sunt exact rasa adaptată urcatului pe munte cu poveri în spate. Este singura rasă românească de cai care s-a păstrat, culmea, din grija unui general austriac care a înfiinţat, pe vremea când Bucovina era a Imperiului Austro-ungar, o herghelie, la Lucina, două sate mai la vale de Izvoarele Sucevei, la Moldova Suliţa.
Nu foarte înalţi, dar cu constituţie robustă, cu copite mari şi picioare viguroase, huţulii se trag din caii pe care i-au prăsit aici oamenii locului şi, fără să se fi împerecheat cu alte soiuri, au păstrat aceleaşi trăsături, pe care le au de sute, poate de mii de ani. Cum strămoşii oamenilor din Izvoarele Sucevei au fost tăietori de lemne şi crescători de cai, nevoiţi să-şi ducă marfa peste munţi în diferite locuri, viaţa lor a fost legată efectiv de existenţa acestor animale răbdătoare, obişnuite cu asprimea vremii. Acesta este motivul pentru care şi oamenii, şi caii au fost cunoscuţi şi au împărţit, de-a lungul timpului, acelaşi nume: huţuli.
(Va urma)
