VIAȚA, AȘA CUM E. Cum m-am luptat cu lumea, dintr-un SCAUN CU ROTILE
Foto: Foto ”Viața liberă”, Marius Negri

VIAȚA, AȘA CUM E. Cum m-am luptat cu lumea, dintr-un SCAUN CU ROTILE
Evaluaţi acest articol
(27 voturi)

Ca să nu se uite lumea ca la urs, nu m-au lăsat să cobor din maşină, pe picioarele mele, înainte să mă aşeze în scaun. Prea ar fi bătut la ochi un om care adineauri mergea pe picioarele lui, prin faţă pe la Nespălata, iar acum începe brusc s-o facă pe ologul. Aşa că atât Cornel, cât şi domnul Vasile Cristea s-au pus de acord că-i cel mai bine să mă ia colegul meu, fotograful, de subţiori şi să mă ridice de pe locul din dreapta al maşinii cu care veniserăm până în Centru. Şi tot el să mă aşeze în căruţul de infirm. E exact felul în care ai proceda şi cu orice om care nu va mai pune în viaţa lui piciorul în pământ. Zis şi făcut. N-am dat de bănuit şi am fost liber să mă plimb ca un gălăţean cu handicap locomotor, prin oraş. Să văd dacă oamenii ăştia chiar au nevoie de ajutor.

Patru roţi, în loc de două picioare

Colegul meu m-a aşezat în căruţ în parcarea de la Nespălata. Imediat am descoperit că, în loc de picioare, am patru roţi (două mari în spate şi două mici, în faţă), un cadru metalic alb, puţin julit şi ţesătura roasă pe care stau. Roţile strălucesc, parcă au fost lustruite. Când le văd, gândul mă duce fără să vreau la un aparat medical, la boală şi la durere.

„Vezi că e model din ăla sportiv, pe care noi îl mai folosim pe la competiţii. Ai grijă să nu te laşi mult pe spate, că te răstorni şi te loveşti. Şi nu pune mâna pe cauciucuri, că te murdăreşti. Să învârţi de apărătorile alea de metal”, îmi spune Cornel, rotindu-se cu căruciorul lui în jurul meu. Accelerează, întoarce, opreşte brusc, sportiv. Parcă struneşte un cal nărăvaş, dar nu cu patru picioare, ci cu roţi. E îmbrăcat în trening, pregătit de drum. Acum mă observă atent. Mă pregăteşte pentru şocul de a nu-mi putea folosi picioarele, pe stradă. El ştie despre ce-i vorba, că doar aşa se deplasează de 39 de ani încoace. Altfel de mers nici n-a putut învăţa vreodată. Dar pe mine parcă n-ar vrea să mă chinuiască inutil. Îmi trece prin cap că, Doamne fereşte, de azi încolo ar trebui să înfrunt lumea aşa, stând în fund, în căruţ. E de-ajuns gândul ca să simt un nod greu în stomac. Când stai în căruţ, toţi oamenii diun jur, ba chiar şi mulţi copiii mai măricei, sunt mai înalţi decât tine. Cu o brâncă, oricine te poate da cu roţile-n sus. Scări nu mai urci şi nici nu mai cobori, de alergat nu mai alergi, în maşină te caţeri pe brânci… Când mă vede deja dezorientat, Cornel dă semnalul de plecare. Merge el în faţă, iar eu vin după el. „Ei, acum să vezi de-adevăratelea cum trăim noi….”, zice, întorcând capul spre mine, peste spătarul căruţului.

Circulăm pe stradă, pe unde merg maşini cu viteză. Mi-e frică şi se vede. Dar altă cale nu-i. Pe trotuar nu avem cum să urcăm încă, din cauză că bordura e înaltă de vreo 20 de centimetri. În picioare, nici n-ai băga de seamă că ai urcat-o. În căruţ, însă, e imposibil. O rampă de acces pe trotuar există, dar e la câteva sute de metri depărtare, în faţa Finanţelor Primăriei. Şi într-acolo învârtim şi noi roţile… Mă simt, în scaun, ca într-un leagăn care se balansează permanent înainte şi înapoi, şi pe care eu trebuie să-l strunesc în aşa fel încât să merg numai în faţă. Mă ia şi ameţeala un pic. Şi un soi de greaţă. Mi se tot pare şi că alunec spre dreapta, în calea maşinilor care accelerează. Parcă şi gălăgia maşinilor e mai mare, pe stradă, acum că sunt mai aproape de pământ. Ai zice că aud motoarele lângă urechea mea. Parcă miroase mai tare şi a praf… sau poate că doar mi se pare mie. Nici nu mai ştiu. Doar n-am mers mai mult de vreo 200 de metri, încă! După ce ajungem în sfârşit la rampă, Cornel o urcă repede, învârtind energic roţile mari ale căruţului - cu mişcări largi şi naturale - întoarce scaunul şi începe să-mi dea indicaţii.

„Hai, urcă singur, că în pantă n-am cum să vin să te trag după mine. Împinge cu amândouă mâinile odată! Împinge! Apleacă-te în faţă, pe scaun, şi învârte cu putere de roţi. Tare! Tare! că altfel de duci cu spatele în stradă, pe unde trec maşini”. Până la jumătatea rampei ajung, simt că roţile se blochează, că îmi tremură mâinile şi îmi stă inima. Parcă sunt un copil la care ţipă învăţătorul fiindcă nu înţeleg lecţia. Nu mai pot să mai împing. O să-l scap. Ştiu că o să-l scap, în stradă, şi o să dea o maşină peste mine. Mi-a trebuit mie… Când mi se pare că nu mai am scăpare, simt deodată că scaunul se opreşte, ca sprijinit de uin zid. Apoi începe să urce singur. M-a împins colegul fotograf, până pe trotuar. „Te-ai speriat un pic”, râde Cornel. "Acum hai să îţi arăt cum îşi plăteşte impozitele un om în căruţ".

Mergem unul lângă celălalt, pe trotuar, fără grabă. Mă trecuseră toate apele, aşa că  mi-a revenit cheful de vorbă. Îl întreb pe Cornel ce face el cât e ziua de lungă.

„Locuiesc şi lucrez la Asociaţie (Sporting Club, în Micro 40 - n.r.). Nu-s gălăţean din naştere. Sunt din Suceava, dar m-am dus pe unde a fost nevoie, ca să fac şcoli speciale pentru noi, cu probleme locomotorii. Problemele le am de mic, de la un an. O injecţie greşită, apoi poliomielita… şi de acolo au venit toate. Acum am 40 de ani. Mă întreţin singur, fac sport, sunt şi campion. Ce să zic… rău nu îmi era nici la Suceava, acasă, dar depindeam prea mult de mama. Şi am zis într-o zi că nu mai vreau aşa. Am venit la Galaţi, că îi cunoşteam pe soţii Cristea. Aici, la sediul clubului, fac de toate. Am grijă de loc. Îţi vine sau nu să crezi, cu cât am putut eu câştiga şi strânge, mi-am luat şi o maşină adaptată pentru mine. Să termin şcoala şi o să conduc…” Se opreşte din povestit când ajungem în faţa Finanţelor. Câteva zeci de persoane s-au aşezat într-o coadă inegală, la una dintre uşile de acces. La cealaltă, e mai liber. Scările sunt abrupte, cu trepte înalte, iar rampă nu se vede nicăieri. „Poftim, du-te şi plăteşte-ţi dările la stat”, îmi spune Cornel. Gardianul instituţiei ne vede în căruţ, dar se uită la noi chiorâş, că n-are chef să vină să ridice în braţe scaunele cu rotile. Se uită cu grijă în stânga, în dreapta, nu-l vede pe fotograful care trage cadre şi închide uşa instituţiei. Lasă că, dacă într-adevăr aveam nevoie de Finanţe, noi ăştia în căruţ, mai venim şi altă dată, nu? Mai mergem de data asta spre Faleză.

„Ştii câte sunt în Galaţi, fără rampe? Magazine, farmacii, alimentare, trotuare pe care nu poţi să urci… Cu cine să te baţi? Facem noi eforturi să-i convingem, dar n-o să reuşim peste noapte, îţi dai seama”, spune, gânditor, Cornel. Urcă energic rampa unei farmacii din centru, atât de înclinată că eu nici nu mă încumet să încerc. După care, aproape de uşa farmaciei, are o idee: „Auzi, vrei să ne plimbăm cu autobuzul, să vezi cum e?” Păi, cum să nu vreau...

Cu autobuzul, dar numai la ocazii

De la Nespălata până la staţia de autobuz din Centru, de pe Bălcescu, facem vreo 20 de minute. Doar din vina mea. M-am speriat şi când am traversat zebra de pe Brăilei, şi când am trecut pe marcajul de pe Bălcescu. Am crezut sincer că o să mă lovească o maşină. Era să cad şi într-o canalizare acoperită cu grilaj, dar cu ochiurile mai mari. Dacă îmi scăpa o roată în grilaj, ăla eram! Mi-a mai venit inima la loc abia după ce am ajuns pe trotuar, în staţie. Nu că m-aş fi simţit în siguranţă de-a binelea! Ştiam că risc în continuare să dau un cap de ciment, dacă nu sunt atent la felul în care se balansează căruţul sub mine. Dar măcar pe acolo nu treceau maşini. Abia pe trotuar văd că poalele gecii îmi sunt albe de la praful pe care l-am răscolit de pe jos, cu roţile căruţului. Îi spun lui Cornel că mi-au obosit mâinile şi că abia mai suflu. „Păi, deh!  E normal. Una, că tu nu eşti obişnuit. Plus că nu ştii să învârţi în lung roata. Uită-te la mine! Aşa, vezi, cu mişcări mai ample. Tu dai din scurt şi de asta oboseşti. Na, că te-ai şi murdărit pe geacă. Ai văzut?” Îi răspund că da, văzusem, dar că nu mă interesează aşa tare. E o geacă, se spală. „Praful se spală, da. Dar ia gândeşte-te ce ar fi fost dacă dădea numai un pic de ploaie acum. Tot praful ăla era noroi pe geaca ta. Iese mai greu, să ştii. Când plouă, pentru noi, ăstia în căruţ, s-a terminat cu plimbarea”. Da, îi spun. Aşa-i. Nu mă gândisem la asta.

În staţie e lume multă. Vedem paltoane, poşete şi capete atârnânde de fulare. Ca să te poţi uita la feţele oamenilor, ar trebui să laşi capul mult pe spate şi să priveşti în sus. Cât îmi trag eu sufletul, Cornel priveşte gânditor, din spatele ochelarilor de soare, spre Piaţa Domnească. A făcut drumul asta de o mie de ori. Îl stăpâneşte. Îl visează. Mă uit la el şi îmi dau seama că în lumea lui, a celor care merg în căruţ, infirm sunt eu. Că fără ajutorul lui n-aş putea ajunge de unde sunt nici măcar până la colţul străzii. Când vine troleibuzul, oamenii pe picioarele lor se îngrămădesc spre staţie. Noi rămânem un pic în spate, vrând-nevrând. „Vino, hai, vino după mine, că n-ajungem”, îmi spune peste umăr tovarăşul meu de drum, deschizându-mi grăbit calea printre oamenii. „Cât mai în faţă, să ne vadă! Oricum, părerea mea este că n-o să vrea şoferul să ne ia, că e deja aglomerat. O să spună că nu avem loc şi n-o să iasă să coboare trapa. Sau o să spună că nu are voie să părăsească volanul. Sau, mă rog, ceva de genul. Dar ce să zic, poate că o să avem noroc de data asta. Vedem noi acuma… ”.

De cum intră în staţie, şoferul ne vede şi face semn cu amândouă mâinile că nu-i loc pentru noi, de data asta. Oamenii din jur încep să urce, troleibuzul e aproape plin, iar uşile stau să se închidă… Ar fi şi plecat, dacă şoferul nu l-ar fi văzut pe fotograful nostru. De aici încolo, se poartă altfel. Coboară, le spune oamenilor din staţie şi celor urcaţi deja în troleu să facă loc, deschide trapa din podeaua autobuzului cu o şurubelniţă şi chiar ne împinge pe amândoi, până în maşina lungă, cât să ajungem la o bară de care să ţinem. Ne întreabă şi unde coborâm, ca să ştie să ne ajute. Şi preţ de trei staţii, rămân cu Cornel în 102, la geam.Toţi din autobuz sunt mai înalţi ca noi. E sufocant, parcă am sta pe fundul unei gropi, iar oamenii ne privesc precauţi, de parcă boala care te ţintuieşte în cărucior ar fi contagioasă.

„Cum ieşi tu la plimbare cu prietenii tăi… ”, îl întreb pe Cornel.

„Ei, ies eu… Dar oamenii în căruţ nu prea au curaj. S-au obişnuit în casă. Să spunem că în tot oraşul ar fi vreo 10-15 care circulă. Atât. E şi greu. Ca să mă plimb pe Faleză, trebuie să cobor ori prin Port, ori pe la Bac. Pe Brăilei, merg pe stradă, că nu prea sunt rampe, ca să pot urca pe trotuar. Am grijă să am mereu o maşină în faţă, ca să fiu sigur că nu intră nimeni în mine. Dar chiar şi în condiţiile astea, am mers şi 50 de kilometri într-o singură zi. Dar e dureros când vezi oameni care nu numai că nu te ajută, ba te mai iau şi în râs”. Dar cu toate piedicile care i se pun, la cei 40 de ani ai lui, are şi putere, şi încredere în viitorul lui. E independent şi se simte liber, iar asta se vede în atitudinea lui. Dacă închizi ochii şi îi asculţi doar vocea, nu ţi-ai da seama în veci că e un bărbat imobilizat în scaun rulant.

La coborâre, şoferul e încă amabil şi ne ajută. N-a uitat că avem fotograful cu noi.

Paşi (prea) mărunţi spre normalitate

La finele călătoriei, în Ţiglina, mă urc în maşină târâş. La volan e Vasile Cristea, preşedintele Asociaţiei Sporting Club Galaţi. „Acum ai văzut un pic din cât e de greu. Dar să fii aşa tot timpul? Deşi să ştii că lucrurile merg spre bine, totuşi. Primăria ne-a promis că atunci când se repară o stradă, se vor face şi rampe de acces pe trotuar. Şi au făcut. Sigur, pe unde nu se repară, nici rampe multe nu-s. Şi sunt instituţii sau firme care îşi bat joc de noi. Construiesc rampe abrupte sau  placate cu gresie lucioasă… Mergem pe drumul cel bun, nu zic. Dar cu paşi foarte mici... ”, spune Vasile Cristea.

Citit 4301 ori Ultima modificare Luni, 02 Ianuarie 2023 11:43

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.