Absolventa de Litere care NU şi-a văzut niciodată profesorii. CRISTINA TOADER şi-a atins, deja, Everestul

Absolventa de Litere care NU şi-a văzut niciodată profesorii. CRISTINA TOADER şi-a atins, deja, Everestul
Evaluaţi acest articol
(21 voturi)

Îmi spune că la ea, pe birou, tot timpul e ordine. Că lucrurile îi sunt aliniate frumos, la margine, ca să le poată găsi repede. Că ştie conţinutul fiecărui sertar. Şi că noaptea, uneori, când nu poate dormi, întinde mâna, îl deschide pe primul de sus şi îşi mângâie lucrarea de licenţă. Munca ei. Chinul ei. Cei 13 ani pe care a trebuit să-i îndure plecată de acasă, de lângă familie, printre străini, încă de la vârsta de şase ani, când era la grădiniţă. Cei trei ani de facultate în care a tras cu dinţii de ea.

Degetele ei degustă pe îndelete lunecuşul copertelor dure. Apoi se opresc asupra semnelor care vor rămâne, ca nişte cicatrici, sculptate pentru totdeauna acolo: Universitatea "Dunărea de Jos", Facultatea de Litere, "Utilizarea prepoziţiilor în limba română contemporană", propunător: Cristina Toader. Simte atunci izvorând din lăuntrul ei ceva care ar trebui să semene cu lumina: între scoarţele acelea cartonate se adună, de pe câteva zeci de file, dovada că ea, Cristina, a fost în stare să mute munţii din loc.

"Am dat titularizarea, ca să fie dată"

Am cunoscut-o la concursul de titularizare de anul acesta. A ieşit din examen şovăitor, la braţul tatălui ei, care ducea în cealaltă mână un soi de maşină de scris, ceva mai mică. O aşteptasem pentru interviu aproape două ore, în curtea Liceului de Marină, dar a trebuit să amân discuţia cu ea pentru a doua zi. Era sleită, după cinci ore de concentrare maximă, cât s-a străduit să dea tot ce-i mai bun. Îşi doreşte cu disperare să ia o notă cât mai mare. Concursul l-a dat în condiţii speciale, ea singură, într-o sală, cu trei supraveghetori. Ea şi maşina ei de scris în Braille. Ea şi dorinţa ei de a fi în rând cu ceilalţi candidaţi, deşi, pentru că s-a născut prematur, viaţa ei a fost o permanentă beznă. Ursitoarele i-au cerut ca plată vederea, dar i-au dat, în schimb, o putere fantastică de a învinge greutăţile, pe care noi, oamenii care le avem pe toate, nici nu visăm să o fi atins.

Apuc s-o întreb dacă va putea primi, totuşi, un post, chiar şi dacă va lua notă mare. Să fii profesor de limba şi literatura română, fără să poţi corecta tezele elevilor sau lucrările scrise, nu se prea poate.

"Doar la şcolile de nevăzători, cred. Dar, la Galaţi, e o singură clasă, iar postul e ocupat. Eu înapoi la Buzău, sau în altă parte, nu mai plec. Nu mai plec de acasă. Am dat titularizarea, ca să fie dată. În caz că se iveşte o ocazie", răspunde ea privind undeva înlăuntrul ei. Mă uit la ea, cum stă cu braţele vlăguite, căzute pe lângă corp, şi mă simt mică. Oare când am avut ultima dată puterea să mă apuc de o muncă atât de susţinută, fără să fiu deloc sigură că-mi voi putea culege roadele?

Din dragoste pentru limba română

Iat-o adâncită în sine, povestind despre cei 13 ani pe care i-a făcut la şcoala specială pentru nevăzători de la Buzău. A plecat de mititică de acasă, abia împlinise cinci ani, îi era groaznic de dor de părinţi şi de sora ei, dar, copil cuminte, pricepuse că toată strădania era spre binele ei, că fără carte n-ar ajunge nicăieri. E drept că nu a fost sfârşit de săptămână în care părinţii să n-o aducă acasă. Iar acolo, printre copiii nevăzători, şi-a făcut prieteni pe viaţă. Dar tot a fost dureros.

Cum posibilităţile de orientare i-au fost de timpuriu limitate, a învăţat că poate suplini acest neajuns printr-o comunicare foarte bună cu cei din jur. Aşa a prins drag de limba română. De gramatică, în special, pentru că o comunicare bună, înseamnă o exprimare corectă, în primul rând, crede ea.

"Când veneam acasă, adunam jucăriile de pluş şi mă jucam de-a şcoala. Le predam lecţii de pe caietele mele", povesteşte Cristina. Şi în gimnaziu, şi în liceu a participat la concursurile speciale de limba română, organizate pentru elevii nevăzători. A luat premii şi menţiuni. După ce a terminat clasa a XII-a, s-a bucurat că s-a întors acasă, de unde nu mai vrea să plece nicicând. A fost susţinută de părinţi şi a găsit, în final, înţelegere şi la Universitatea "Dunărea de Jos" pentru a-şi putea urma visul şi pentru a-şi putea ostoi dragostea de limba română. A dat examen la Facultatea de Litere şi a intrat a noua pe listă.

Rugăciune şi răbdare

Primul an a fost cumplit. A năucit-o. A crezut că nu va putea termina niciodată facultatea. Trecuse de la o clasă cu 12 elevi, unde profesorii îi tratau în funcţie de cerinţele lor speciale, la o grupă cu 70 de studenţi, unde, nici pentru cei înzestraţi cu vedere, lucrurile nu erau simple. Au ajutat-o ai ei foarte mult. Şi rugăciunile, atunci când simţea că pământul îi cam fuge de sub tălpi. "Am muncit foarte mult. Dumnezeu îţi dă, dar vrea să vadă şi el: ce eşti în stare să faci pentru visul tău? De-aia nu-ţi bagă şi în traistă. Cât eşti dispus să sacrifici? Câtă răbdare ai să ţii cu dinţii de visul tău?", povesteşte Cristina cum a reuşit să treacă peste toate greutăţile.

A încercat să scrie cursurile la maşina Braille, dar rămânea în urmă şi, în plus, îşi deranja colegii cu ţăcănitul ei. Aşa şi-a luat un reportofon care-i înregistra tot ce vorbeau profesorii. Acasă descărca totul în laptop. Ascutând de mai multe ori fragmentele, reuşea să înveţe. A fost greu să-şi procure şi cărţile. Facultate de Filologie înseamnă, de regulă, bibliografie stufoasă. "Există un site special pentru nevăzători, unde se pot găsi cărţi - Biblioteca Pontes. Ce nu găseam, o rugam pe sora mea să-mi aducă de la bibliotecă, fotografiam filă cu filă, apoi aplicam un program care transforma din jpg în word, apoi un altul, special pentru nevăzători - Jaws - care citeşte documentele word", vin explicaţiile la avalanşa mea de întrebări.

Aflu cu bucurie că sunt programe speciale care o ajută să navigheze pe internet, să intre pe reţelele de socializare, să utilizeze un telefon. Chiar ţine să-mi arate cum foloseşte telefonul. Cu urechea aplecată mult spre el, atinge ecranul ca şi cum ar apăsa pe nişte clape de pian, ascultând apoi vocea prietenoasă, care-i repetă numerele sau numele.

Prinsă în această luptă încrâncenată cu ea însăşi, a ajuns pe negândite în ultimul an. Şi-a făcut lucrarea de licenţă sub îndrumarea profesorului Cătălin Enică, cel care, spune ea, a ştiut să aprecieze că nu a făcut compilaţii de pe diverse site-uri, ci a depus muncă susţinută să realizeze ceva original. A fost notată cu 10, iar media celor trei ani de facultate a fost 8,20. Pentru că la engleză i-a fost foarte greu.

Cel mai mare vis: un job

Visurile ei cele mai mari ar putea părea anoste pentru cei care s-au obişnuit să aibă mult. Vrea să nu mai plece niciodată de acasă, să poată vorbi cu foştii colegi şi cu prietenii pe skype, să asculte muzică şi emisiunile preferate şi să-şi găsească o slujbă. "Sper că se va găsi ceva de lucru şi pentru mine. Am făcut astă primăvară voluntariat la Şcoala Specială "P. P. Neveanu" (acolo unde în clasa I învaţă cinci copii nevăzători, care, spre deosebire de ea, au avut norocul să aibă cursuri în oraşul lor - n. r.) şi m-am înţeles foarte bine cu ei, le-am citit poveşti. Tot timpul o întrebau pe învăţătoarea lor când mai vin la ei. Simt că aş putea dărui şi eu, aşa cum şi pentru mine alţii au făcut eforturi ca să mă ajute. Am răbdare şi aştept. Dacă am ajuns până aici, sigur este un drum al meu", spune ea.

Campioană la auz. Cristina Toader, despre muzica foarfecelor

Este ştiut că, în lipsa vederii, persoanele cu astfel de dizabilităţi dezvoltă acuităţi ale altor simţuri, cum ar fi auzul sau pipăitul. De asemenea, se pot lăuda cu un simţ al orientării în spaţiu, dar şi cu o memorie foarte bună, altfel s-ar rătăci în propria casă şi nu şi-ar mai găsi obiectele de care au nevoie.

Cristina povesteşte că, într-o zi, a şocat-o pe colega ei, care o conducea acasă de la facultate. "Treceam pe lângă nişte magazine şi am întrebat-o dacă nu cumva acolo s-a deschis recent un coafor. A fost mirată să vadă că aşa era, dar mai ales a şocat-o faptul că eu remarcasem asta înaintea ei. A vrut să ştie cum mi-am dat seama şi i-am explicat că am auzit ţăcănitul foarfecelor dinăuntrul frizeriei. Asta în condiţiile în care uşa era închisă, iar colega mea, deşi s-a străduit, n-a reuşit să audă. Avem şi noi darurile noastre", povesteşte Cristina.

N-ar da România pe altă ţară

Cristina Toader are 23 de ani. A auzit şi ea că în alte ţări sunt mult mai multe facilităţi pentru oamenii şi tinerii cu nevoi speciale, că-şi găsesc mai repede un rost şi că trebuie doar să vrea, ca să primească un job: "Nu aş pleca din România. Oricât de frumoasă ar fi viaţa în altă parte. Aici m-am născut. Aici am crescut. Îmi place foarte mult limba mea, pe care nu înţeleg de ce trebuie s-o stâlcim, împrumutând cuvinte din engleză, când le avem pe ale noastre".

Dacă nu va reuşi să se angajeze, singurul ei venit e o indemnizaţie de aproape 300 de lei. "Ar trebui să ne ajute cumva statul să ne putem găsi de muncă. Şi ar trebui să beneficiem şi de un însoţitor. Mie mi-a fost foarte greu cât am făcut facultatea. Părinţii mei sunt ocupaţi, muncesc, suntem două fete de întreţinut. N-au avut cum să umble după mine la cursuri. Noroc însă că am avut colegi nemaipomeniţi, care m-au sprijinit şi o fată, vecină cu mine, cu care am mers acasă", îşi spune ea păsul.

Cum arată un om frumos?

O întreb cum "arată" pentru ea un om frumos. Îmi răspunde repede, semn că deja chibzuise bine la acest lucru, înainte: "E un om bun, calm şi răbdător. Aspectul fizic nu e un lucru cu care să te mândreşti. L-ai primit aşa de la Dumnezeu. La suflet trebuie să muncim", vine, înţelept, răspunsul.

Dacă ar putea să vadă i-ar plăcea să ştie cum sunt chipurile celor din  familia ei, dar şi locurile prin care a fost. Gafez şi o întreb dacă i-a cerut mamei ei vreodată să-i "povestească" cum arată, ce culoare au ochii ei. "Nu", vine sec răspunsul. "Pentru mine, culorile nu reprezintă nimic."

Fără culoare, viaţa Cristinei are totuşi lumină. Lumina aceea pe care i-o aduce, în fiecare noapte, certitudinea că e un om puternic şi iubit. Simte asta când atinge cu vârful degetelor copertele lunecoase şi literele numelui ei de pe lucrarea de licenţă. Şi o mai simte în grija pe care i-o poartă cei care au susţinut-o constant să-şi atingă visul.

Citit 23256 ori Ultima modificare Luni, 09 Ianuarie 2023 21:38

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.