O lună s-a scurs de când a căzut cerul peste gălăţenii refugiaţi în capătul străzii Macului, pe malul lacului Brateş. „Ne obligă să dărâmăm magherniţele!”, se văitau vreo doi bărbaţi mai tineri, numai buni de muncă. „Ne ducem… la naiba să ne ia! Acum, iarna... Cu copiii…ÎÎÎuu”, începeau să jelească şi femeile, mai ales cele cu o predispoziţie pentru scandal. Mult zgomot pentru nimic. „Nord-coreeni” gălăţeni rămân la locul lor.
Mocirla sărăciei
"Coreea" îi zic gălăţenii maidanului din nordul oraşului, vizavi de lacul Brateş, până în strada Macului. "Coreea din Nord", i-am spune noi aşezării, judecând după poziţia faţă de oraş. E acolo un pământ buruienos, presărat cu gunoaie de tot felul, de la pungi de plastic şi peturi, la oase de câine şi cărămizi sparte. O mizerie pestriţă, presărată peste tot, care miroase greu tot timpul, dar mai cu seamă când plouă şi când toate gunoaiele se amestecă într-un noroi păstos. Din loc în loc, alandala, din pământul murdar ies nişte barăci stâmbe, cu gemurile şui şi cu acoperişuri din folie de plastic şi carton smolit, peticit cu tablă. Zeci de oameni trăiesc în ele, de la bătrâni de şaptezeci de ani, la copii de numai trei ani. Cu totul, 22 de familii. E o lume pestriţă, în care se amestecă oamenii năpăstuiţi cu şarlatanii, întreprinzători şmecheri cu puturoşi, beţivi scandalagii care-şi văd viaţa prin fundul sticlei cu copii mici, care cresc printre picioarele lor, auzindu-le scandalurile… Patru pensionari, doi angajaţi, iar restul, "gălăţeni liberi". Cei mai mulţi.
Acum o lună, poliţiştii comunitari au mers din uşă de cocioabă în uşă de cocioabă, împărţind somaţii care-i obligau pe oameni să pună jos şandramalele în 30 de zile. Uimirea şi spaima s-au cuibărit în vieţile oamenilor. Vreo câţiva au venit la ziar. „Să scriţ acolo”, ne-au rugat. „Vă rugăm, să scriţ, că poate cu ajutorul ziarului nu ne mai dărâmă. Şi-un număr de telefon de la televiziune să ne daţi, dacă e….”.
Lapte dulce, dintre magherniţe
Marius Tudorache e bărbat mic de statură, slab şi nebărbierit. Poartă un pulover roşu, lălâu şi nişte pantaloni de trening intraţi la apă, care nici măcar până la glezne nu-i mai ajung. Pe vârful capului ţine, pus moţ, un fes scămoşat. Se uită la mine cu ochi mijiţi, care abia i se disting din spatele lentilelor groase. Nici bine nu apucă să spună ce-l deranjează, că încep să i se bată turcii la gură. Doar el îi fermierul cartierului, om care ştie chibzuiala unei ferme mici. Pe alţii, ca pe alţii, dar pe el nu-l duce statul de nas! Cât vorbeşte, împunge, demonstrativ, aerul cu un deget ridicat spre cer.
„Păi, cum vine asta, dom le? Un primar plecat de la Ecosal, deci de la gunoi, să vină să mă dea pe mine afară ca pe un gunoi?”. Face o mică pauză şi cântăreşte cele spuse, căutându-mi reacţia.
„Păi, da, domnule, că asta suntem noi pentru el. Gunoaie, dom'le, toţi oamenii ăştia de pe aici. Şi toţi copiii ăştia! Gunoaie!”. Iar pauză. Îi place cum a ieşit. Începe să se înfierbânte şi se vede cum obrazul i se înroşeşte, pe sub barba ţepoasă. „Dar oamenii nu sunt gunoaie! Suntem oameni! Oameni care merită să trăiască… Ia uite, să-mi fi pus şi mie aici un curent electric, ceva... să trăiesc şi eu, că nu dau în cap la nimeni”. Arată spre ţarcul din şipci unde-şi ţine vreo 16 oi şi nişte curci gri, cu moţ roşu, de zici că-s aduse de pe la vreo expoziţie de orătănii. „Ia uite cât am investit eu acolo! O treabă ca oamenii. Am plecat, am muncit şi am venit aici cu cât a fost…Păi da, nu? Păi da, nu? Păi da, nu, vă întreb?” Şi tot repetă şi lungeşte vorbele astea trei, doar-doar i-o mai veni vreo vorbă de duh în minte…Bingo! „Uitaţi, Marius Stan tot a mai venit aici. Cu o şapcă, cu un pix…Nimicuri. Da' a venit. Ne-a promis”. S-a înfierbântat bine şi împunge cerul cu amândouă mâinile. „Şi acum, să mă dea pe mine afară ca pe un gunoi!”. Ţipă. „Gunoaie suntem noi? Gunoaie! Gunoaie!”.
„Gata, mă, taaci!”, zbiară Ion Vlad, un bărbat masiv, care-şi lasă amândouă mâinile mari, cât farfuriile, peste fesul pus moţ al lui Tudorache. Zici c-ar vrea să-l afunde într-o scăldătoare! Tudorache se lasă pe vine şi dă să scape: „Ia mai lăsaţi-mă voi dracului şi cu ziarele voastre cu tot!”. I-o părea rău că a recunoscut că vinde, la piaţa, lapte de capră. Şi chiar atunci s-a băgat în vorbă una, că ea crescuse un porc aici, în Coreea şi, când l-a tăiat, l-a găsit negru la maţe şi necomestibil. Ţi-o mai căuta cineva şi-n lapte, te pomeneşti…
E rândul lui Ion Vasile să-şi verse amarul. Mieros, se apleacă în faţă, suficient cât să mă poată privi în ochi, cât îmi explică: „Păi uite, domnule, de ce nu ne-ar lăsa şi pe noi aici? Cine vine aici? Măcar să ne tragă, aici, un stâlp de curent, de la parcarea aia. E aproape, uitaţi ce aproape-i! Aşa, ia curent de unde nu-i! Pui de 20 de lei motorină în generator – dacă-l ai – şi se ia lumina când se uita ăla mic la desene. Acum, numai să vrea primăria să ne ajute, că punem şi noi bani la curent”. Îi explic, pe scurt, că toată posibila lor contribuţie ar consta, eventual, în plata facturilor la curent. Că nu câştigă ei într-un an nici măcar banii de care-i nevoie ca să mişti buldoexcavatorul prin Coreea din Nord, darămite să mai şi sapi cu el.
Se enervează. „Ia lasă-mă, dom'le, cu de astea! Eu muncesc! Alţii nici măcar de atâta n-au unde parte. Se descurcă oamenii, trăiesc aşa cum pot aici. În mizeria asta. În sărăcia asta”. Păi, zic, de unde voiai să nu te demoleze, acum vrei să vină primăria să-ţi tragă curent la o locuinţă pe care-ai construit-o ilegal, pe teren public?
„Gata, am tăcut! Vine "Viaţa liberă"! Scrie "Viaţa liberă"! Îi pasă lu' mutu! Se schimbă ceva? Pe naiba se schimbă!”. Cu pas mare, măsoară maidanul. Se ia cu mâinile de cap. Spumegă. Cât mai stau de vorbă cu nişte femei, îşi croieşte iar drum prin mulţimea care s-a adunat în jur. „Domnule, hai ascultă-ne şi pe noi, că toţi suntem suntem necăjiţi aicea…..”.
„Haide, dom'le, aşa e el. Te superi mata pe el?”.
Tincuţa Vogoneţ, o femeie măruntă de 70 de ani, ne opreşte tocmai când voiam să ne urcăm în maşină. Are o mână de chitanţe pe care vrea să ni le arate. Vorbeşte corect şi nu ne arată nimic din şmecheria de birt a bărbaţilor care au vorbit înaintea ei. „Aicea, mamă, aicea uită-te. Eu plătesc an de an chirie, pe pământul ăsta pe care-l iau ca loc de grădină. Stau aici. Unde să mă duc? Am avut casă, am vândut-o! Nu-mi mai dă nici papa de la Roma casă! Dar, ce era să fac? Avea nevoie fata mea de tratament! Trebuia să las fata să moară? Am vândut, am tratat-o. Asta-i treaba! Şi acum casă mea e în Coreea. Am făcut împrumut la pensionari ca să amenajez cât de cât aici, o căsuţă. An de an împrumut. Plătesc, împrumut, plătesc. Eu ştiu că are dreptul. Primăria să mă dea afară, dar cu plata eu sunt la zi. De ce să plec? Unde să plec… Şi aicea, lângă Brateş, unde nu vine nimeni niciodată, ce rău face casa mea…”. Vocea i se subţiază şi i se pierde, acoperită de o alta, aspră, ca de bărbat. E Veronica. O femei căreia nu-i ghiceşti vârsta, dar simţi cumva că arată mai mulţi ani decât are.
„Cinci copii am. Pe patru din ei i-am lăsat la mama, la Găneşti. Mă ajută ea. Dar eu n-am loc acolo, aşa că m-am mutat aici, în Coreea. De la cantina socială mănânc. Altfel, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Cu mine îl ţine pe băiatul mic, David. Are trei ani. Aicea creşte cu mine: o cameră, un hol şi un coteţ de porc. Acum a venit poliţia să-mi spună să le dărâm şi pe ăstea. Cică de ce am pus tablă pe casă? Aoleo, văleu, cât m-am chinuit eu ca să fac rost de tabla aia şi s-o pui acolo, pe casă, să nu mai plouă înăuntru! Vrea să ne ducem în lume? Ne ducem! Ne ducem la naiba să ne ia. Dar ce de nu ne-a spus de astă de primăvară? Acum, când vine iarna, unde să duc eu copil de trei ani, aiurea, pe drumuri?”, spune femeia.
Prin spatele femeii aleargă doi copii mici. Alţi doi, adolescenţi, au venit să ne vadă mai îndeaproape. Dacă-i vezi prin Galaţi pe ăştia mai mari, nici n-ai zice că locuiesc în magherniţele astea. Rând pe rând, în fiecare din oamenii ăştia se aprinde o mânie nebună, care apoi arde, ca o lumânare, şi se stinge. Sunt săraci. Cu clase puţine. Marginalizaţi de societate şi la figurat, dar şi la propriu. Unii beau şi se mutilează. Alţii stau liniştiţi şi îşi văd viaţa trecând, în mahalaua asta. Poţi să te ţii de ei, să-şi dărâme cocioabele. Dar după, unde-i duci? Centrul de Urgenţă n-ar aveam cum să-i ţine pe niciun unii prea mult, iar pe cei înrăiţi, deloc. Tot pe străzi, aciuaţi pe lângă blocuri, or să sfârşească. Vreodată, nu chiar acum. Purtătorul de cuvânt al Poliţiei Comunitare Galaţi, Aurelia Bogatu, ne-a asigurat că intenţia oamenilor legii nu era să-i facă pe „nord-coreenii” Galaţiului să-şi dărâme cocioabele ilegale, ci doar să-i inventarieze şi să vadă dacă sunt pregătiţi pentru iarnă. Bine, cu ocazia intermedierii le-au dat şi somaţiile de intrare în legalitate (demolare de pe teren ul Primăriei Galaţi – n.r.) pentru că aşa cere legea. Şi uite câta zgomot şi zbucium au iscat…
