Dacă aş avea un lacăt nu aş încuia iubirea cu cheia. Aş lăsa sentimentele libere şi aş da voie emoţiilor să îmi curgă prin vene. Ştiu că nu toţi îndrăgostiţii din lume vor fi de acord cu mine. Cei mai mulţi ar răsuci cheia cu o bucurie nemărginită. Şi iubirea lor ar trebui să fie, după ce lacătul a fost încuiat, în siguranţă, sau mai în siguranţă, în acea siguranţă a beţiei iluziei.
Pot răsuci o cheie într-un lacăt transmiţând astfel sentimentul de siguranţă, trăirile mele. Pot face asta şi primind confirmarea mâinii partenerei şi împreună să aruncăm cheia undeva, în apă, sau acolo unde nu o putem ajunge niciodată ceea ce va face ca relaţia noastră, teoretic, să fie imposibil de rupt. Dar este bine să încui personalitatea şi individualitatea în acest ritual? Pentru că asta se întâmplă de foarte multe ori. În momentele de trăiri intense, exişti doar prin persoana iubită şi în multe feluri renunţi la tine în favoarea ei. E plăcut, însă atenţie mărită la graniţe, pentru nu am face decât să ducem dragostea la o formă de exploatare a celuilalt prin hrănirea unei dependenţe.
La extreme
Am dus la extremă romantismul, modul de a declara şi a întări sentimentele de iubire, afecţiune, devotament pe care le dorim a fi veşnice. În unele cazuri, din nefericire, se ajunge la asimilarea ideii că dragostea este o obligaţie, o responsabilitate, o datorie sau o jertfă „nu contează cum se comportă, am jurat că ne vom iubi veşnic…”. Dragostea este un dar, un dar care se dăruieşte pe el însuşi atât timp cât există reciprocitate, iar când reciprocitatea dispare, rămâne doar un dar frumos de care trebuie să te bucuri că a existat şi nu să impui să existe, egoist, fără acceptul celuilalt. Dragostea este un dar, este un dar divin atunci când este liberă, când doar cerul poate să cuprindă frumuseţea ei. Ea nu ţi se cuvine, ci doar o meriţi. Sau nu.
Psiholog-psihoterapeut Răzvan Marian Stoian
www.razvanstoian.com
