Imprimă această pagină
„Manchester ne caută pe hartă”

„Manchester ne caută pe hartă”

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

* Haralambie Antohi, căruia mereu familia şi prietenii i-au spus Puiu, ne-a acordat un interviu spumos înaintea marelui joc de marţi seară, de pe Naţional Arena * După ce el învingea Juventusul în 1988, crede că şi actuala generaţie a clubului gălăţean poate să dea un tun punându-i probleme lui Manchester United * Nu rataţi ediţia de mâine a „Vieţii liberă”: veţi avea parte de o super-imagine înaintea duelului cu britanicii!

Băcăuan, gălăţean, apoi brăilean
Puiu Antohi locuieşte de cinci ani în Brăila, oraşul cu care noi, gălăţenii, trăim o rivalitate eternă. Bine, fostul atacant al Oţelului este băcăuan la origini, dar din 1983 a trăit doar în municipiul de la Mila 80 a Dunării. Îşi aduce aminte cu bucurie de victoria din ’88, acel 1-0 cu marele Juventus Torino, şi admite că partida de mâine cu Manchester United poate fi comparată cu jocul de acum 23 de ani. „Juve era Bătrâna Doamnă, se bătea mereu la câştigarea Cupei Campionilor, iar englezii au jucat ultima finală de Champions League”, calculează meticulos golgheterul din acea vreme al „oţelarilor”, acum încărunţit şi „împodobit” cu ochelari de vedere.

S-a profilat pe creşterea copiilor

- De ce v-aţi mutat în Brăila?
- N-am avut un motiv anume, nu am trăit niciodată nici rivalitatea tradiţională dintre cele două oraşe. Pur şi simplu, am vrut să mă mut la casă şi am găsit o ofertă mai bună la Brăila.
- Pe unde mai antrenaţi, aţi luat o pauză? Nu v-am mai văzut pe la nicio echipă de seniori…
- Nu fac nicio pauză, pregătesc o echipă de copii de la un club privat (n.r. – Luceafărul Brăila), e vorba de copii de 11-12 ani. Am răbdarea necesară şi zic că au ce să înveţe de la mine. Şi văd o creştere mare la ei, vreau să-i văd pe la 16, 17 ani. 

„Să nu fie mieluşei!”

- Domnule Antohi, se tot spune că atacanţii pur-sânge sunt tot mai greu de găsit în fotbalul românesc. Adică nu se mai văd oameni de gol cum eraţi dvs. la Oţelul pe vremuri. Unde au dispărut?
- Mai sunt, dar trebuie cultivaţi. Aveam simţul golului, de fapt aveam un foarte bun joc de cap şi marcam mult prin acest procedeu, chiar dacă înălţimea nu mă recomanda. Compensam prin detentă. Era şi o altă plăcere de a juca, exista acea răutate în sensul bun al cuvântului. Pe vremea noastră ţi se ridica părul pe mână când intrai în teren, iar acum îi vezi că se strâng la centrul terenului, strigă nu-ştiu-ce şi, când începe meciul, sunt mieluşei. Fotbalişti mai există, atitudinea este problema. Poate că pleacă această problemă de la copii şi juniori.
- Ce spuneţi de Oţelul? De faptul că a câştigat campionatul şi că acum nu se regăseşte.
- Este de admirat răbdarea de acolo, nu întâmplător au promovat atâţia copii din propria pepinieră. Eh, aşa se întâmplă după ce ajungi prea repede în vârf. Acum trebuie umblat la mentalitate, s-au văzut prea repede sus şi se cred numai acolo. Numai prin muncă poţi să-ţi păstrezi statutul.

„La Torino? Noi eram la cumpărături”

- Ce vă mai aduceţi aminte de la meciul tur cu Juventus Torino?
- Îmi reamintesc absolut tot, şi atmosfera dinaintea meciului, munca de la stadion, dar şi publicul din timpul partidei. Ştiam că italienii sunt mult mai buni ca noi, dar cu dăruire şi cu noroc, am reuşit să batem o mare forţă a Europei. Chiar vreau să le pun copilaşilor pe care îi antrenez DVD-ul cu acel meci, să le arăt cum era pe vremuri. În tribună nu puteai arunca un ac, era „full”.
- Dar returul, acel 0-5 de la Torino?
- (râde) Hehe, chiar îmi aduceam aminte cu câţiva dintre colegii de atunci că eram la cumpărături cu o oră înainte de meci. Gândul multora era prin magazine, nu la joc. Ne-am predat, ce mai! Când am intrat pe teren, toţi eram cu mâinile sus.

„Britanicii vor fi relaxaţi, să profităm!”

- A contat şi faptul că nu aveaţi experienţă în jocurile continentale?

- Pentru unii era prima ieşire, dar să vă spun ceva. Sincer, pe tunel, la Torino, când a început galeria lor să cânte, timp de trei minute n-am mai auzit nimic, mi s-au înfundat urechile! Iar eu aveam ceva meciuri pe la tineret, la lotul olimpic. Dacă pentru mine a fost un şoc, vă daţi seama de ceilalţi! Din minutul 1 parcă eram o echipă de handbal: stăteam pe semicerc şi ei pasau să caute culoare. Cu 5-0 am scăpat bine, a fost un rezultat mare. (continuă să râdă)

- Ca importanţă şi diferenţa dintre combatante, se poate compara jocul din ’88 cu cel de mâine, Oţelul – Manchester?
- Desigur! Juventus era cine era, iar noi apăruserăm peste noapte în Europa. Şi acum e la fel, că echipa noastră e total necunoscută în Liga Campionilor. Iar ei, să fim cinstiţi, ne caută pe hartă. Or fi ei profesionişti, dar mai sunt şi momente când se relaxează. Trebuie să profităm de lucrul acesta, cu tupeu şi noroc, putem reuşi un nou rezultat mare. Le urez multă baftă!

Haralambie (Puiu) Antohi – carte de vizită
* este băcăuan, are 53 de ani, în 1983 s-a mutat la Galaţi, iar din 2004 locuieşte în Brăila;
* absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, fusese repartizat în ’83 la Toflea, dar a refuzat;
* în 1993 însă a antrenat echipa de fotbal din Toflea, apoi a mai pregătit pe Dunărea Galaţi, Jiul Petroşani, FC Vaslui, Politehnica Galaţi, Bujorii Tg. Bujor;
* a jucat la FCM Bacău, Dunărea Galaţi şi Oţelul, la ultima echipă făcându-şi retragerea din cariera de jucător;
* la 35 de ani a prins un an în Qatar la o formaţie pregătită de Costică Ştefănescu şi Grigore Sichitiu;
* Băiatul său, tot atacant, activează în prima ligă, la Voinţa Sibiu.

Foto: Sorin Pană

 

Citit 2077 ori Ultima modificare Duminică, 16 Octombrie 2011 21:24