Un spectacol noir la Dramatic | „Butoiul”, premiera de debut a stagiunii, a explodat bine!

Un spectacol noir la Dramatic | „Butoiul”, premiera de debut a stagiunii, a explodat bine!
Evaluaţi acest articol
(5 voturi)

„Ceasornicăria” regizorului Vlad Massaci într-o montare izbutită, plină de neaşteptat la tot pasul, este uimitoare. „Mişto”, pardon de expresie,  este termenul cel mai potrivit pentru limbajul textului dramatic, realist-brutal al spectacolului „Butoiul cu pulbere”, al macedoneanului  Dejan Dukovski, text care a umblat prin lumea întreagă, cu succes pe scena teatrelor din Occident, ca şi acasă.

În montarea gălăţeană, unii actori joacă mai multe roluri, în scene-flash-uri care uneori au legătură una cu alta, alteori nu, dar fac parte din aceeaşi lume.

Balcanii - „curul Lumii”, spune, pardon, un personaj dezamăgit

Secvenţele independente, care s-ar putea reproşa cursivităţii spectacolului, după cum observa un scriitor prezent la premieră, sâmbătă, 10 septembrie, nu m-au deranjat, cel puţin pe mine: sunt secvenţe prezentate, ca la circ sau ca în clipuri de reclame, în încadrări parcă asuzitoare, într-un stil brechtian, dau efectul ameţitor şi colorat care trebuie. Surpriza deznodământului fiecărei scene, terminată cu totul neaşteptat, se datorează dramaturgului, dar sunt şi rezolvări scenice, precum cea cu pistolul pe care dementul fugar şi-l vâră în gură, sau gesturile burleşti ale  sinucigaşului care se îneacă… patetic, un fel de balet al intrărilor prin uşi – soluţii care se datorează regizorului.

Restul se cuvine să punem pe seama actorilor, fiecare cu momentul său de strălucire, fiecare fiind apoi partener perfect pentru ceilalţi, „dând mingea la mână”. Rareori ai ocazia să constaţi că este atât de greu să pui în evidenţă, într-o biată cronicuţă subiectivă, doar pe câţiva actori dintr-o distribuţie reuşită, excelent ghidată de tânărul regizor, care se vădeşte un ceasornicar meticulos! Publicul a aplaudat, pe rând, şi rezultatul regiei, şi actorii în vervă, şi textul dramatic. Chiar şi ieşirea la aplauze din final a fost regizată meticulos, cu  folosirea celor trei uşi, dând ritm prin închidere şi deschidere combinată, cu simetrii ale actorilor ieşiţi la rampă la aplauze, alături de regizor. Şi este important şi aceasta, să dai publicului ocazia să dea înapoi din satisfacţia pe care a primit-o! Spectacolul de sâmbătă merita aplauze mult mai lungi, însă, în mod neaşteptat, sala nu a fost foarte plină (să fi fost vremea superbă de vină? Aflu că nici la debutul Festivalului concursul internaţional „Enescu”, în desfăşurare la Bucureşti, sala nu a fost plină). Bineînţeles, autorităţile au lipsit şi acum, aşa cum lipsesc consecvent cam de la orice act cultural gălăţean, chiar şi atunci când bugetează. Am remarcat prezenţa consilierul local Zanfir Ilie, de la Comisia de cultură, directorul bibliotecii judeţene, precum şi pe cea a directorului Muzeului de Istorie, Cristian Căldăraru.

Iubirea mare cu pumnul tare se ţine…

Surpriză la tot pasul. Iată o scenă în care,  cu amabilitate, tânărul îi face cinste bătrânului,  pe care chiar îl mângâie. E că vă înduioşează? Dar, din una într-alta, tânărul  îl întreabă dacă ştie cine l-a aruncat în spital, după ce l-a tocat mărunt cu ranga şi un ciocan. Era mascat, însă tânărul ŞTIE. Căci chiar el a făcut-o! Se răzbuna astfel pentru bătaia cumplită primită de la bătrân pe când acesta era miliţian. Sau: doi prieteni îşi iartă chiar totul, în tradiţia frăţiei sângelui slav. Beau, se îmbrăţişează, îşi mărturisesc pe rând trădările, ca să se descarce. Unul spune de pildă celuilalt că îl înşeală nevasta. Adică, nici copilul nu-i semănă tatălui. „Nu seamănă?” – se asigură tatăl. Nu! De unde ştie? Păi, dacă el, chiar el este cel care s-a culcat cu ea… Celălalt îl iartă, dar se descarcă şi el: sparge o sticlă. Ei nu vă spun mai mult, să nu dispară surpriza!

Dacă treceţi de violenţa limbajului…

Violenţa vieţii e şi mai mare aici! „Mişto” este deci potrivit cu argoul bogat, profund realist. Unul dintre actori îmi mărturisea că fusese un pic jenat de câteva expresii triviale, poate cam tari pentru publicul matur obişnuit, educat strict în spiritul unei decenţe obligatorii, dar totul era potrivit cu lumea violentă redată cu exactitate, chiar dacă în secvenţe paroxistice. Aşa cum şoferii vorbesc despre ce ştiu ei, despre maşini şi femei, scriitorii despre cărţi şi femei, fotbaliştii, despre fotbal şi femei, presupun… De fapt, pentru spectacolul, interzis copiilor sub 16 ani (la montarea din 2014 de la Naţionalul bucureştean, în regia – şi traducere textului – de Felix Alexa, interdicţia era doar de la 14 ani), am aflat tot din culise că s-a renunţat totuşi la câteva expresii mai tari, fiind lăsate cele care de altfel le mai scapă şi femeilor în casă. Sau folosind eufemisme – „măciucă”, de exemplu, potrivite de altfel personajului poreclit Măciucă. Şi aşa, textul e tradus şi… „traduttore – tradittore"...

Un „film”à la Tarantino

Ritm de thriller, prin secvenţe tăiate atent, subliniate de fondul sonor ritmat. Apropo de film, i-am spus regizorului că montarea evocă parcă şi cruzimea îmbrăcată în umor cinic şi cu acţiune-surpriză din filmul „Pulp Fiction”, al lui Tarantino. Regizorul mi-a mărturisit că nu s-a gândit la aşa ceva, dar mi-a dat dreptate. E de pildă o scenă în piesă în care personajul îşi zboară creierii, cu „sângele” care nu e lichid, e o găselniţă haioasă, dar şi uimitoare. Mi-a amintit şi de sângele, artificial cu evidenţă, acolo, în filmul alb-negru fiind colorat în… galben, ca în benzi desenate. Cu umor şi imaginaţie, asta făcea şi filmul neo-noir „Sin City”, la care mă refer, peliculă regizată de Frank Miller (cunoscut autor de benzi desenate-romane, de pildă romanul grafic „Ronin”), de extraordinarul regizor Quentin Tarantino (ce ziceam mai sus?) şi Robert Rodriguez (regizor şi scenarist, autorul filmului „Desperado”), creatori care nu s-au sfiit nici ei să se joace în film.

O oră şi jumătate cu sufletul la gură

Dar este dificil să descriu spectacolul fără să vă stric surpriza, merită însă observate amănuntele! De pildă, folosirea celor trei uşi ca într-o defilare a personajelor simbolice din lemn ale ceasurilor de turn. La un moment dat, uşile (şi nu uşa unică!) a celulei de puşcărie înseamnă metafora omniprezenţei gardianului care aude tot, vede tot, intră de peste tot.

Numai... roluri „principale” şi multă dăruire

Unii dintre actori joacă acum şi roluri la care nu te-ai fi gândit că li se potrivesc nici fizic. Şi le-a ieşit! Foarte greu să diferenţiez, pentru jocul lor excelent, doar un grup de actori. De pildă, Svetlana Friptu, care îşi joacă conştiincios partitura discretă, duce o replică care se remarcă, publicul râde copios. Nu există personaje principale! Luând distribuţia în ordinea afişată de regizor, nu pot să nu remarc la fiecare câte ceva! Lucian Pânzaru are o prestaţie de zile mari: bătrânul Dimitria, fostul miliţian, acum cuminţit (acelaşi rol fiind jucat, „la bătrâneţe”, chiar în finalul piesei, şi de seniorul Gheorghe V. Gheorghe, rezoneorul care este prezentator pe scenă şi uneori din off – rolul său se numeşte Mareşal). Nu l-am văzut de mult atât de bun şi atât de la maxim folosit pe Pânzaru, confirmând şi în celălalt rol, al vieţaşului Măciucă, ticălos, regal, agresiv, laş…. Şi Vlad Vasiliu străluceşte, mai ales în rolul Bărbatului, jucând cu decenţă şi în rolul Blagoia, oarecum previzibil în frica sa. „Bărbatul” joacă însă o gamă întreagă de sentimente în faţa mardeiaşului psihopat: superioritate, „spirit cetăţenesc” frică, groază, teroare, scârbă. Are o mobilitate a chipului foarte bine lucrată. Nu mă îndoiam de Ştefan Forir (mai ales că într-un fel e mai aproape… de Balcani, fiind de baştină din Voivodina românească, din Vârşeţ) - are forţă şi se mişcă bine în rolul Angele, revanşardul care a tocat oasele duşmanului său, cu ranga, doar în proporţia pe care o consideră el suficientă ca „răsplată” la propria suferinţă provocată cândva de fostul miliţian. Cu umorul vieţii, tocmai Forir joacă şi rolul temnicerului, răspunzând şi aici aşteptărilor. Fiecare actor are momentul său forte şi se întoarce parcă apoi în spatele grupului de colegi, spre a-i susţine mai din umbra reflectoarelor…  Nici  Răzvan Clopoţel  nu reuşeşte, nici de data aceasta, să ne dezamăgească, jucând la fel de „sus”. Când spui un banc bun, nu trebuie să râzi tu, când joci cinstit rolul, nu trebui să fii explicit: şi Clopoţel trăieşte în rol, parcă nu vede că are public. Creează personaje polimorfe, aproape niciodată nu seamănă cu el din alt personaj, nici fizic nu aduce cu cel din altă piesă, pe stradă nici  nu-l mai recunoşti…  În Ghiore Nebunul, Clopoţel e fulminant! Altuia i-ar fi ieşit îngroşat, dar el face rolul credibil! Joacă şi alt rol, Mane – durul care se autodistruge pentru e femeie: Evdokia, mai dură, ca limbaj (nu în sens vulgar, ci ca intensitate), decât uriaşul  Mane, afemeiatul. Flavia Călin este bună în rol, pliindu-se imediat pe „teatrul” pe care unele femei îl joacă în viaţă: cu bonomul Kosta, ea se poartă graţios. Flavia o joacă şi pe Ana, femeia însărcinată victimă (disperare bine jucată, cu măsură) a fugarului ucigaş Simon (foarte… tarantinian aici Ciprian Braşoveanu, jucând psihopatul cel de toate zilele, pe care îl întâlnim la tot pasul şi care nu deranjează… decât pentru a ucide pe careva sau a se sinucide!). Braşoveanu joacă încă un rol, Ghiorghi – prietenul-prietenului. Acest actor cu înfăţişare blajină, eleganţă a trăsăturilor, nu putea fi mai bine distribuit decât în rolul prietenului care îşi omoară  totuşi, din reflex ucigaş, prietenul. Florin Toma duce trei roluri: Sveto, Boris şi Kosta. Boris însă, puşcăriaşul… parteneră de celulă al  fiorosului Măciucă, nu are text mult, în schimb are o mimică excelentă a feţei, care suplineşte replicicile care i-ar fi asigurat succes la public dacă dramaturgul le-ar  fi scris. Oana Preda Gheorghe, în Svetle, de asemenea, aproape nu are text, dar o sarcină foarte grea: să nu exagereze cel mai la îndemână sentiment: teroarea în creştere. Vlad Ajder, cu aerul său copilăresc, reuşeşte în personajul Aţe să devină brusc periculos, după o pasivitate şi vulnerabilitate înşelătoare, în scena din puşcărie. Vlad Volf este un Ghela înficoşător, într-un recital excelent al terorii, remarcabil. Joacă şi alt rol,  Andrea.

Spectacolul pare de fapt un fim, datorită ritmului, decorurilor scenografei Irina Chirilă (împreună şi la vedere simultan, interior de autobuz, bucătărie/ bar/ puşcărie/parc, vagon de tren) şi coloanei sonore ritmate.

Nu toate scenele au legătură unele cu altele, par secvenţe furate realităţii, dar tratarea brechtiană, în care o scenă este o demonstraţie în cadrul frescei generale, mi se pare convingătoare.  

„Interzis sub 16 ani” este o menţiune folositoare de pe afiş. Şi totuşi, la premieră, s-a strecurat şi un copil mic, însă cu o voce foarte mare, tocmai când maestrul Gheorghe îşi începuse prologul. Experienţa l-a ajutat însă pe actor să continue. „The show must go on”, nu-i aşa?        

Citit 4975 ori Ultima modificare Miercuri, 14 Septembrie 2016 17:45

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.