Pentru Nicolaie Sburlan, arta fotografică este „a doua dragoste, după viaţa de familie”, după cum singur mărturiseşte. Astăzi împlineşte 64 de ani. Ani frumoşi, plini de realizări.
S-a născut în judeţul Buzău, în localitatea Cernăteşti, tatăl său fiind preot. A venit la Galaţi în 1966, ca student la Politehnică. A colaborat la fotoclubul Casei Studenţilor, apoi la cineclubul Casei Sindicatelor şi la cel al Casei Tineretului, fiind, în paralel, subinginer la ICPPAM şi mai târziu fotoreporter la „Viaţa liberă” (prima fotografie din primul număr al ziarului, pe 22 decembrie 1989, i-a aparţinut). De 11 ani este profesor la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, unde predă arta fotografică pe înţelesul tuturor şi unde a fondat Fotoclubul „Dunărea de Jos”, care numără în prezent peste 30 de membri.
Fotografia l-a atras încă din primii ani de liceu, când şi-a făcut ucenicia în laboratorul unui buzoian, domn’ Nelu: „Bucuros că mă ofeream să-i fac activităţile de rutină, de care el se săturase, domn’ Nelu mă lăsa să mă ocup eu de developat, spălat, uscat şi tăiat fotografii. Eram fascinat de aparatul său Smena şi de lampa de blitz”, povesteşte Nicu Sburlan. Acum, după aproape 50 de ani, are o colecţie impresionantă de aparate foto, aproape 100 de piese din care mai mult de 60 sunt în stare de funcţionare: „Am tot felul de aparate de la 1900 încoace, plus toate dotările necesare unui laborator foto. O parte le voi dona Muzeului de Istorie”, spune cunoscutul şi îndrăgitul fotograf gălăţean. Aparatul său, în momentul de faţă este un Nikon de generaţie nouă, căruia i se adaugă aproape 20 de obiective foto profesionale.
„Pot reconstitui istoria Galaţiului în imagini”
A colaborat, de-a lungul timpului, cu aproape toţi pasionaţii de fotografie şi de film din Galaţi, începând cu Costel Gheorghiu, Maximilian Popescu, Nicu Constantin, Nicu Dogaru, I.Mitulescu, Ştefan Opincă, până la cei mai tineri. Cel mai mult a avut de învăţat de la regretatul Paul Popa, care i-a fost mentor: „De la nea’ Paul, Dumnezeu să-l odihnească, am învăţat multe dintre lucrurile nescrise ale profesiei de fotoreporter. Când am venit eu la Viaţa liberă, el tocmai se pensionase, dar am avut şansa de a mai lucra câţiva ani împreună. Am prins momente istorice, în cei zece ani, cât am fost la Viaţa liberă: Podul de flori din 1990, vizita lui Bill Clinton la Bucureşti, şedinţe memorabile la Preşedinţie şi la Guvern, unde i-am însoţit pe Claudiu Brânzan şi Cătălin Negoiţă, echipa de aur a ziarului. Plus delegaţiile în judeţ, aş spune că pot reconstitui istoria Galaţiului în imagini”, recunoaşte Nicu Sburlan.
O mare calitate a sărbătoritului de astăzi este aceea de bun pedagog, care a împărtăşit, în peste 30 de ani, la cursurile sale de artă fotografică, multe din secretele acestei profesii tuturor celor ce au ştiut să-l asculte.
Genul său preferat în fotografie rămâne portretul: „În breasla noastră, se zice despre mine că aş fi un bun portretist. M-a atras acest gen, recunosc, deşi nu e uşor. Imaginea fiind bidimensională, trebuie să ştii să-i dai adâncime, să o faci să pară tridimensională. Trebuie să ştii să surprinzi acea secundă magică, astfel încât văzând portretul să poţi citi personajul. Am făcut, de-a lungul anilor, zeci de portrete aceleiaşi persoane şi, dintre toate, doar unul e cu adevărat reuşit”.
Masterand în Nanotehnologii
Adept al ideii că „omul cât trăieşte învaţă”, Nicolaie Sburlan a absolvit în 2011, în anul când s-a pensionat, Facultatea de Metalurgie, fiind, în prezent, masterand în Nanotehnologii. A deschis până în prezent peste 30 de expoziţii personale, dar cea mai importantă pentru el este cea care urmează, unde va fi prezent pe simeze alături de fiul său, Răzvan, care i-a moştenit dragostea pentru fotografie. „Cel mai important, în viaţă, este să-ţi respecţi şi să-ţi urmezi propriile imbolduri, să nu te laşi influenţat din exterior, iar ceea ce ţi-ai propus, să urmezi şi să împlineşti cu responsabilitate”, spune Nicu Sburlan, omul care a realizat, în 45 de ani, mii de filme fotografice alcătuind o istorie inedită a Galaţiului: în imagini. La mulţi ani, buni, îi spunem astăzi, dorindu-i să poată surprinde, mereu, secunda aceea magică.
