"Portretul este şi va rămâne una dintre cele mai mari provocări care există în sculptură şi care necesită o foarte mare strădanie"
Liviu-Adrian Sandu a absolvit Academia de Arte „George Enescu” din Iaşi, în 1997. Este muzeograf la Muzeul de Artă Vizuală, profesor la Facultatea de Arte din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” şi un artist cu o amprentă distinctă în sculptura contemporană românească. Miercuri, pe 7 noiembrie, plasticianul ne invită la vernisajul expoziţiei sale personale ce va avea loc în sala „Ioan Simion Mărculescu” a Muzeului de Artă Vizuală, la ora 18.00, în cadrul căreia iubitorii de artă vor regăsi chipuri ale unor personalităţi ale vieţii culturale gălăţene.
„Expoziţia are un titlu de suflet: „Emoţii. Expresii. Fizionomii”. Ca sculptor sunt îndrăgostit de om, de fizionomii, de expresii, de emoţiile pe care omul le are şi le transmite prin această poartă pe care o avem cu toţii şi care se numeşte chip”, ne dezvăluie artistul. „Prin trăsăturile pe care emoţia reuşeşte să le contureze pe chip, vedem ce se află în interiorul nostru. Şi acest lucru, pentru mine, este fascinant. Expoziţia este, de fapt, o prelungire a lucrării mele de doctorat”.
Dănilă, Joantă, Stoica, Miron
Expoziţia cuprinde 19 lucrări. „Am puţine chipuri feminine, pentru că este greu să convingi o doamnă să-ţi pozeze. La sculptor nu e ca la pictor. Fiind foarte multă muncă fizică din partea artistului, modelul nu trebuie să stea stană de piatră. Îl transformă sculptorul în stană de piatră, ulterior. Modelele din facultăţile de artă, când află cum trebuie să pozeze în atelierul unui sculptor, se bat pe urmă să pozeze: trebuie să stai în poză patru-cinci minute, cât te analizează, apoi se întoarce la lucrarea lui, unde are de muncit. După 10-15 minute, în care frământă lutul sau îndoaie fiare, te mai roagă încă trei-patru minute să mai stai în poza stabilită. Nu e greu, greu e doar să lupţi cu prejudecăţile. Noroc cu eleve de la Liceul de Artă, care ştiau că sunt un om serios şi nu trebuia să dau explicaţii şi au venit şi mi-au pozat pentru portret. În următoarea expoziţie va predomina femeia: chipul şi trupul ei, fragmente, portret, tors, variaţii. Pentru prima expoziţie, însă, pe care o voi deschide pe 7 noiembrie, m-am axat pe ideea de expresie”, afirmă artistul.
Printre cei care îşi vor regăsi chipul în expoziţia „Emoţii. Expresii. Fizionomii” se numără actorul Lică Dănilă, sculptorul Gheorghe Miron, Vasile Joantă - directorul Martens SA, criticul de artă şi cronicarul Corneliu Stoica. „Gigi Miron e mai mult decât un sculptor. E un prieten, un al doilea frate pentru mine. El a fost tot timpul pentru mine ca o voce interioară care-mi spune: lucrează! Mai lasă calculatorul! Cred că el a văzut în mine ceea ce nici eu nu eram în stare să văd. Pentru respectul pe care mi l-a arătat tot timpul, m-am apucat de lucru”, mărturiseşte Liviu-Adrian Sandu.
„Un portret înseamnă prezenţă”
Este prima sa expoziţie personală: „Pentru un sculptor e foarte greu să-şi facă o expoziţie personală. Dacă unui pictor, care lucrează bidimensional, îi vine ceva mai uşor să-şi facă rost de materiale, pentru un sculptor sunt multe lucruri de care are nevoie pentru a-şi desăvârşi o expoziţie personală. Când sculptezi un portret, privitorul îl vede de jur-împrejur, trebuie să semene atât dintr-o parte, cât şi din partea cealaltă, altminteri nu ai făcut ceea ce trebuia. Portretul nu e doar o înşiruire de elemente anatomice puse cap la cap, în aşa fel încât să-ţi iasă un chip. Un portret înseamnă prezenţă: să simţi că ceea ce ai ipostaziat tu, ca artist, acolo, e prezent. Că ar putea să spună ceva, să-ţi vorbească. Pentru mine asta este fascinant. La un portret lucrez două-trei luni, uneori patru. Ar trebui să ai cel puţin zece, unsprezece şedinţe cu modelul lângă tine. Ideal este să poţi avea modelul permanent lângă tine. Însă pentru că acest lucru nu e posibil, se face o şedinţă foto, se lucrează după fotografii şi, ulterior, către final, se face confruntarea cu originalul”, aflăm de la artist.
Visul suprem - marmura
Toate lucrările sunt din aşa numita teracotă. Altfel spus, lut ars. Pământul, după ce este modelat, e ars în cuptor şi rezultă teracota. „Visul meu suprem este să cioplesc în marmură lucrări de anvergură. Nu e uşor, pentru că marmura costă foarte mult, trebuie să primeşti o comandă din partea cuiva cu putere financiară, dar care să aibă şi încrederea că nu o să-ţi baţi joc de material - se pot întâmpla şi erori, chiar şi materialul poate avea fisuri, când îl cumperi din carieră nu vezi ce e înăuntru. E o investiţie, e un risc, artistul atunci ar trebui să facă dovada măiestriei sale de a ocoli eventualele fisuri care sunt prezente în piatră şi să ştie să le trateze cu cea mai mare blândeţe, în aşa fel încât piatra să nu se răzbune pe el - adică să crape. E delicat, dar asta îmi doresc cel mai mult. Sunt un sculptor convins de faptul că portretul este şi va rămâne una dintre cele mai mari provocări care există în sculptură şi care necesită o foarte mare strădanie, pe o perioadă îndelungată de timp, pentru a putea acoperi un spectru foarte larg din varietatea fizionomiilor şi expresiilor faciale care ţin de unicitatea fiecărui individ. Îmi doresc ca privitorilor să le tresalte sufletul de bucurie când se uită la o lucrare purtând semnătura mea”, conchide Liviu-Adrian Sandu, invitându-vă, totodată, la vernisaj.
