Zi de zi, la toate jurnalele de ştiri, pe toate posturile de televiziune, vedem ştiri despre bogaţii României. Procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie îi acuză pe aceşti oameni de diverse fapte penale, fapte a căror consistenţă rămâne să fie apreciată de judecători, care vor decide dacă şi în ce măsură ei sunt vinovaţi. Asta este însă mai puţin relevant. Relevant este faptul că se vorbeşte de nişte oameni care, deşi ar fi trebuit să reprezinte poporul român, motiv pentru care au şi ajuns parlamentari sau miniştri, şi-au reprezentat doar propriile interese. Sunt acuzaţi de furt din avutul public, în timp ce o mare parte a celor care i-au votat se luptă pentru supravieţuire. Sumele legate de numele acestor oameni sunt colosale. Se vorbeşte de zeci şi sute de milioane, nu de lei, ci de euro. Sume pe care mulţi dintre noi nici nu le putem pronunţa prea bine, ca să nu mai vorbim că nici măcar în vis nu sperăm la ele.
Într-un astfel de context, în care mitei i se spune, mai nou, comision din contracte, iar grămezile de bani vehiculate ne depăşesc până şi puterea imaginaţiei, în diferite colţuri ale acestei ţări săracii României cad pradă depresiei. Ei ajung o ştire banală într-un jurnal, iar apoi sunt uitaţi de toată lumea.
Aşa se va întâmpla, probabil şi în cazul gălăţencei Ştefana Lazăr, a cărei tragedie a fost preluată zilele trecute de toate posturile naţionale. Ce-i drept, nu cu aceeaşi frecvenţă şi intensitate precum ştirile despre bogaţii celebri şi comisioanele lor. Femeia şi-a pus capăt zilelor pentru că nu-şi mai primise salariul de trei luni de zile şi nu mai putea plăti tratamentul fiicei sale căreia, în urmă cu şapte ani, îi donase un rinichi. Patroana firmei la care această femeie lucra pentru doar 700 de lei, nu de euro, pe lună, nu a dat dovadă de omenie nici măcar în al doisprezecelea ceas. A considerat că este suficient să vireze pe cardul fostei sale angajate salariul pe o lună, în ciuda faptului că familia avea mare nevoie de bani pentru înmormântare, iar angajata ar fi avut dreptul la suma aferentă celor trei luni restante.
Din păcate, cazul Ştefanei Lazăr este un exemplu elocvent pentru ceea ce se întâmplă în România guvernată de îmbogăţiţi din comisioane şi şpagă. Şi nu este singurul. Ca Ştefana sunt foarte mulţi români, unii cu un caracter mai puternic, alţii cu unul mai slab, dar care se chinuie să îşi ducă traiul de pe o zi pe alta. Unii ajung chiar să comită o crimă pentru o felie de pâine şi ajung după gratii mult mai repede decât cei care au furat zeci şi sute de milioane de euro din banii publici. Adică ai noştri, bani care ar putea de altfel fi folosiţi pentru îmbunătăţirea sistemului de sănătate, a celui de învăţământ sau orice alt domeniu deficitar în România anului 2015.
Dar, cum averile ilicite nu sunt confiscate, iar bogaţii se bucură, chiar şi la ieşirea din închisoare, de aceşti bani, săracii ţării sunt umiliţi pentru un salariu de mizerie, pe care riscă să nici nu-l primească, precum Ştefana Lazăr, cu lunile. Un om a murit. Iar asta ar trebui să însemne mai mult decât o simplă ştire. Deşi nicio sumă de bani nu o va aduce înapoi, cineva ar trebui să plătească pentru dispariţia unui suflet.
