Avem spitale ca în Occident, avem medicamente, avem condiţii să ne tratăm şi asistenţă cum se cuvine, cei cu boli grave nu stau la cozi pentru tratamente care să le prelungească zilele şi nici nu intră în panică dacă aparatul de care li se leagă cele mai firave speranţe s-a stricat până nu se ştie când! Avem de toate, numai de legi tâmpite ducem lipsă! Adică, pardon, nu tâmpite, doar unele care să legifereze practici vechi de când lumea şi care situează actul medical la limita dintre un sistem sanitar din lumea a treia şi lagărele unde fiecare supravieţuieşte după cum se descurcă.
O ultimă găselniţă pe care Ministerul Sănătăţii s-a gândit să o legifereze, adică să o bată în cuie spre certă respectare şi aplicare, este tratamentul bolnavilor psihic. Adică o lege bună la balamuc. Managerii Sănătăţii româneşti propun ca agitaţii, psihoticii şi orice alţi nefericiţi tulburaţi ce nu-şi pot controla pornirile să poată fi legaţi. Sau, după caz, închişi.
Hopa! Se inventează apa caldă! Ca şi cum imaginile groazei cu copii în pătuţuri cu gratii şi legaţi de o mână sau de un picior precum animalele sau cu bătrâni neputincioşi, loviţi de vreun atac cerebral care i-au transformat în legume ne-ar fi străine. Da, se întâmplă de ani de zile în spitalele noastre şi, de fiecare dată când iese la lumină vreo astfel de situaţie, motivarea variază între „era agitat” şi „nu avem personal care să îl supravegheze”!
De ce să răspundă cineva că pacientul X sau Y, aflat în vreo secţie Medicală sau de Neurologie, ca să nu mai spunem de Psihiatrie, stă legat zdravăn cu noduri marinăreşti aşteptând să-l „viziteze” şi pe el sănătatea? Ar fi foarte simplu dacă s-ar da o lege în care să scrie negru pe alb că se dă dezlegare la legat şi singura problemă ar mai consta în încadrarea suferindului în vreo categorie de nebunie.
Suntem campioni la legiferat situaţii nesănătoase. Nu au trecut nici doi ani de când alţi capi ai Sănătăţii se chinuiau să bată în cuie un nou statut al medicilor, care să îi bage sau, după caz, să îi scoată pe aceştia de sub incidenţa legilor care incriminează corupţia. Pe româneşte, timp de luni bune, purtătorii de halate albe au stat cu inima la gât în aşteptarea verdictului dacă sunt sau nu bugetari ori dacă sunt sau nu funcţionari publici, ca să ştie şi ei dacă „pliculeţul” dinaintea sau de după operaţie li se cuvine de drept sau îi face nedemni de jurământul lui Hypocrate. Toate sub pretextul nobil al îmbunătăţirii remuneraţiei medicilor. Să nu îi mai forţăm să plece din ţară sau să ne cheme la cabinetul privat după ce stăm ore în şir cu trimiterea în buzunar şi bonul de ordine lipit de frunte, la coada de la policlinica publică.
În tot acest timp, sute de români sunt supuşi umilinţei de a cerşi ca să poată trăi. Fără decontări de la stat, fără speranţa că îşi pot găsi leacul şi de multe ori chiar un diagnostic pe aici, suferinzii aşteaptă mila şi banii semenilor ca să meargă peste hotare. Micile gesturi caritabile făcute de oameni mari sunt, poate, palme mici pe care sistemul nu le simte, în zelul său de a petici sacul acolo unde încă nu s-a rupt. Copiii, tinerii fără speranţă, dar salvaţi de semeni, au cui să mulţumească. Din păcate, nu sistemului public. Ce-ar fi să privatizăm sistemul public şi să plătim taxe inclusiv ca să ne internăm la balamuc? Oare pe cine ar mai lega?
