Cui îi mai pasă de tipografi în ziua de astăzi? E o întrebare pe care mi-a pus-o unul dintre cei cu care am lucrat pe vremea zincului şi a şpalturilor corectate în miez de noapte.

Cui îi pasă şi de brutari sau de dulgheri, de poştaşi sau de constructori. Adică nouă, tuturor. Pentru că toţi mâncăm pâine, locuim în case, ne uităm în cutia poştală şi citim.

Încă mai citim, mult mai puţin decât înainte, dar o facem. Şi, în gestul firesc al răsfoitului unei cărţi, al frunzăritului unui ziar se află întotdeauna şi mişcarea gândului bun către cel care a făcut posibilă tipărirea literelor, înşiruite în cuvinte, devenite fraze care să atingă sufletul. Acestor oameni aflaţi mereu în spatele cuvântului scris li se cuvin mulţumirile noastre.

Pe 13 decembrie este Ziua Tipografilor. Cei câţiva tipografi care nu dorm noapte de noapte pentru ca ziarul „Viaţa liberă” să fie la prima oră în mâinile dumneavoastră, a cititorilor, merită din plin neuitarea. 

La mulţi ani, dragi tipografi!

Bietul nostru preşedinte chiar este depăşit de situaţie. Până şi atunci când are câte ceva de spus, Traian Băsescu nu reuşeşte să scape de consecinţele dezastruoase ale zicerilor sale. Întoarse pe toate părţile de „răuvoitori”.

Ducându-se în grabă la Covasna, să-i mângâie pe creştet pe partenerii PDL la guvernare (UDMR), preşedintele tuturor românilor, nu doar al celor înregimentaţi în aceste partide, a dat cu barda în stat, făcând filozofie uşurică şi acuzându-ne pe toţi de reminiscenţe comuniste.

Culmea este că ceva adevăr era prin zonă, pentru că statul actual este net diferit de cel comunist şi proprietatea modificată asupra bunurilor necesită modalităţi diferite de implicare a statului în viaţa cetăţenilor săi. Numai că filozofia după ureche face ravagii când e pusă în gura unui preşedinte.

„Acesta este comunismul exprimat în fiecare dimineaţă în mijloacele mass-media (NR. Nu ne-a iertat nici de data asta Traian Băsescu), că statul este responsabil, se încearcă acreditarea ideii că statul, guvernul este responsabil pentru fiecare cetăţean, ceea ce nu este adevărat, românii trebuie să înţeleagă că fiecare este responsabil pentru el, statul nu mai are resursele comunismului”. 

Bun aşa. În străfundurile memoriei sale prezidenţiale se iţea probabil o umbră de amintire a principiilor liberale asupra statului, pentru că liberalismul susţine că fiecare individ este capabil să-şi urmărească propriul scop în viaţă şi să acţioneze în funcţie de resursele sale pentru a-şi îndeplini dorinţele.

Teoria liberală spune că statul nu trebuie să-şi propună asigurarea fericirii tuturor cetăţenilor şi argumentează dezideratul economiei de piaţă ca posibilitate a individului de a-şi urmări interesul personal. Statul trebuie să fie arbitru, să asigure regulile jocului şi respectarea lor.

Discuţia e lungă şi nu poate fi expediată în câteva fraze, nici măcar de un preşedinte. Mai ales de unul care ar trebui să cunoască Constituţia statului pe care îl conduce. Ori, legea de căpătâi a acestui stat spune că, citez, „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme… şi sunt garantate”.

Hopa, deci statul de drept trebuie să-mi garanteze mie, cetăţean, o seamă de drepturi şi libertăţi. Iar când mai este şi stat social răspunderile sunt şi mai mari. Altfel, de ce mai plătesc eu taxe şi impozite şi nu mă refugiez în codru, să trăiesc printre veveriţe şi iepuraşi?

De ce aş mai vrea în Europa, care Europă socială este şi ea, după spusele preşedintelui Traian Băsescu, “un eşec”, ca să nu vă mai iluzionaţi cu integrarea asta. Aşa că finalul aserţiunilor prezidenţiale loveşte precum nuca în peretele românesc cu o concluzie bizară- să restabilim identitatea şi ordinea socială printr-o „cooperare între politic şi societatea civilă”.

Bravos naţiune, halal să-ţi fie! Şi cu statul cum rămâne? Dar cu funcţionarii săi, plătiţi din banul nostru, printre care se numără şi mult stimatul preşedinte? Cum să ceri o justiţie socială, perfect funcţională, în care cetăţeanul să aibă încredere, în afara statului social?

Ei bine, dumneavoastră poate nu puteţi, dar Traian Băsescu cere, că nu-l doare la bască. De aceea vă spuneam că bietul nostru preşedinte e depăşit. Nu, nu de funcţia sa, cu care se joacă atât de frumos pe pielea noastră, ci de teoriile astea complicate, care nu vor să se potrivească în practică.

Un om e ca o ţară. Sau invers?  Îşi poartă istoria prin ani, se rostuieşte cum poate mai bine, se clădeşte şi îşi clădeşte locul în care l-a aşezat Dumnezeu pentru el şi ai lui.

Cu timpul, pierde prieteni şi adună duşmani, uită râsul din inimă şi aruncă spre lume doar câte un zâmbet strâmb, agoniseşte averi şi colecţionează titluri.

Vremurile se revarsă asupra lui cu bune şi rele, îi deschid calea sau doar îi încurcă drumul, însă omul nu se lasă bătut de necazuri sau boală, de neşansă sau compromis, merge mai departe, adună mai mult, uită mai repede, iubeşte mai puţin.

Inocenţa copilăriei se pierde, avântul tinereţii oboseşte, adulţii se acresc şi îmbătrânesc înainte de vreme, mereu mai îngrijoraţi şi mai trişti. Aş vrea să vă spun că e altfel, că asta e doar o teorie şi partea plină a paharului vieţii se vede şi de la noi, dacă ai timp şi răbdare să priveşti.

Dar nu e aşa. Omul acesta generic e ca ţara aceasta concretă, care şi-a pierdut calea şi din care pare să fi dispărut optimismul. Nu confundaţi inconştienţa cu veselia şi nici vorba cu fapta.

Adevărul stă spânzurat pe toate ecranele, unde proiectele de viitor sunt dezbătute ca şi cum ar fi reale şi unde măsurile de conducere sunt explicate ca şi cum cineva ar şti exact ce se întâmplă după punerea lor în practică.

Sfârşitul acesta de an cu pensii recalculate, cu asigurări de sănătate plătite de pensionari, cărora li se va aplica şi coplata la serviciile medicale de anul viitor, cu alte măsuri de austeritate bugetare, cu diminuarea concediului pentru mame, cu legea salarizării unice, care nu va aduce înapoi banii pierduţi, şi atâtea altele se înscrie în istoria locului ca un eşec asumat.

Ţara e bolnavă şi oamenii nu au cum să fie altfel. Ţării i se întoarce spatele şi nimeni nu-i întinde o mână decât dacă primeşte un cec pentru ea şi oamenii sunt datori. Evident, datoriile sunt pe măsura locului fiecăruia, însă plata este, după buget, coane Fănică, mai apăsătoare pentru unii decât pentru alţii.

Iar cine se pune împotriva curentului, care în anul de graţie 2010 are culoare de partid şi manifestare anticonstituţională, e sortit unor viitoare represalii. Cine nu e cu ei este împotriva lor şi asta va rodi în alegerile viitoare anomalii mai mari decât cele actuale.

Să cauţi vinovaţi, de acum două decenii sau de acum doi ani, nici măcar nu mai are rost. Toată lumea a dat pe dinafară de bune intenţii şi doar greaua moştenire nu ne-a lăsat în pace să ridicăm nivelul nostru de civilizaţie şi de trai mai ceva ca în Elveţia.

Rupţi în două de traiul în comunism şi capitalismul de cumetrie, noi, oamenii de pe aici, bogaţi sau săraci, bugetari sau patroni, tineri sau bătrâni, am început să semănăm între noi, să ne purtăm inocenţi căciula ţuguiată ca a lui Oblio şi să semnăm pe statul de plată al ţării cu aceeaşi cerneală simpatică ce dispare imediat.

Avem o ţară şi o tot dăm anonimă de prea multă vreme. Cum anonimi, indiferent de poziţie şi buzunar, devin pe zi ce trece prea mulţi dintre noi... 

* Dosarele se depun la Centrul Militar Galaţi * În lipsa cererii, pensia primită anul viitor nu va mai fi aceeaşi *

Nu ştiu câţi dintre militarii în rezervă şi retragere, pensionari, cunosc faptul că pensia lor se recalculează. Poate că majoritatea sunt la curent cu Legea 119 din 30 iunie 2010, cu HG 735 din 21 iulie 2010 şi cu normele de aplicare ale MapN din 23.08 2010.

De obicei, pensionarii, şi cei din cadrul armatei şi ceilalţi, sunt atenţi la tot ceea ce îi priveşte şi  atât de ascultători când e vorba de respectarea legii. Doar, militarii cel puţin, au răspuns la ordin întreaga lor viaţă.

Dar, pe lângă ei, mai sunt cei rămaşi în urmă, soţiile militarilor decedaţi, care beneficiază de pensii de urmaş. Mi-e greu să cred că acestea, ca şi unii pensionari bolnavi sau singuri, sunt la curent cu faptul că pensiile lor vor fi recalculate, că de la 1 ianuarie 2011, în lipsa depunerii documentelor necesare, vor primi altă pensie decât cea cunoscută, dacă nu au depus cerere pentru recalcularea ei.

Adică se va calcula pensia după salariul mediu brut pe economie din perioada respectivă. De aceea ne şi permitem să-i punem la curent cu documentele necesare şi cu informaţia că trebuie să facă un drum până la Centrul Militar Galaţi, acolo unde există disponibilitate şi oameni capabili să îi ajute. Şi unde încă din luna august se primesc aceste dosare.

Actele necesare

Actele necesare sunt aşadar, o cerere tip către Comandantul Centrului Militar, pentru completararea căreia sunt necesare date din buletinul de identitate, numărul deciziei de pensionare, data acesteia, numărul dosarului de pensionare, o copie a buletinului şi o copie a unui talon de pensie, data trecerii în rezervă şi unitatea militară unde a activat persoana pensionată sau cea după al cărui deces s-a solicitat pensie de urmaş.

Reconstituirea datelor pentru diversele perioade unde a lucrat cel în cauză, lucru dificil pentru cei care, lucrând în armată, s-au plimbat o viaţă întreagă prin diferite locuri din ţară, se face, conform legii, cu ajutorul Centrului Militar. 

Dincolo de aceste date pur informative, şi pe care nimeni nu le poate contesta deoarece, mai ales în armată, legea nu se discută, rămâne gustul amar al unor măsuri retroactive pentru nişte oameni care şi-au servit ţara şi care acum, la vârsta senectuţii, trebuie să-şi facă probleme privind un drept cuvenit, după o viaţă „la ordin”.

Depunerea unei simple cereri nu este, cel puţin aparent, un efort prea mare, dar vârsta înaintată a celor în cauză, mulţi dintre beneficiari având peste 80 de ani, face din actul acestei recalculări o măsură absurdă şi lipsită de respect.

Guvernanţii noştri nu au însă probleme cu respectul pentru vârstă şi cu atât mai puţin cu cel pentru haina militară pe care aceşti oameni au servit-o necondiţionat o viaţă întreagă.

CITEŞTE ŞI Legea 119 - capodopera acestui „măreţ” Guvern!

În perioadele de criză înfloresc activităţile mărunte, artizanale, familiale, trocul şi înţelegerea, schimburile şi împrumuturile şi aşa mai departe. Se descurcă fiecare cum poate.

Unii pe lege, alţii pe lângă şi unii chiar la periferia moralei, că de lege oricum stomacul nu mai ţine cont. De la vârful cel luminat al iubitei ţărişoare şi până la necăjitul care-şi bea cinzeaca de necaz, zilnic, toată lumea se învârteşte cum îi e felul, mai târâş, mai grăbiş, numai să mai bifeze un an pe răbojul solidarităţii naţionale.

Acum, solidaritatea asta e una de criză, să nu înţelegeţi cumva ceva greşit. Adică bogaţii sunt doar un picuţ mai săraci, în timp ce săracii sunt săraci ocnă, plus că ei întorc mereu şi celălalt obraz, de-au rămas cu osul feţei dezgolit în faţa urgiei.

Dar cine ce interes mai are să tragă cu ochiul prin ograda amărăştenilor, când statul stă la dispoziţie pentru pus sare pe rana cui îl doare şi balsam pe supărările cui ştie să se descurce. Statul salvează şi el, cu banii noştri, pe cine poate.

Nu vedeţi cum le rezolvă pe toate? Nu are bani sănătatea, îi pune tot pe asiguraţi să mai plătească una şi alta doar, doar or umple tot ei sacul. Dar nimeni nu ştie exact ce s-a adunat şi mai ales cum se cheltuiesc banii.

Recent se căutau banii din taxa ecologică pe pungă. Vă aduceţi aminte de vânzoleala cu magazinele care dădeau taxe pentru pungile de plastic şi cu plasticul care face şi drege contra mediului? Ei bine, banii s-au adunat, dar ce s-a întâmplat cu ei nimeni nu prea ştie.

Iar exemplul poate fi tras la xerox şi folosit într-un număr considerabil de cazuri. Ce, parcă ştim de ce se face acum economie la indemnizaţiile pentru mame? Ne împrumutăm pe rupte, dar unde sunt banii noştri, plus cei luaţi de la alţii, habar nu avem.

Aşa că, după cum vă povesteam, fiecare se rostuieşte cum poate. Se face frate cu cine vrea el, doar să treacă puntea crizei.

La noi în bătătură, ce altceva este Galaţiul decât ograda gălăţenilor?, se schimbă bordurile pe strada Brăilei. Bun şi frumos, că tot a dat ninsoarea. Nici vremea nu ţine cu ei. Care ei? Păi cei care fac trotuarul, pardon bordurile.

Şi nu vă mai gândiţi la prostii. Fac oamenii bordurile scuarului şi vor înainta probabil şi către trotuare, cu tenacitate şi elan. Stradă ă fie, că borduri gârlă... Normal că respectivul bulevard va fi decopertat şi la anul, că prezintă valuri şi obstacole de la precedentele asfaltări şi, zic unii, mai deştepţi ca noi,  va mai fi asfaltat de câteva ori.

Însă are urgentă nevoie de borduri. Nu se pun boii înaintea carului? Vorbe! Sunteţi total demodaţi. Cine zice că nu se fac borduri înaintea asfaltărilor şi mai ales nu odată cu venirea zăpezii, care are prostul obicei să deterioreze ce acoperă? Uite că se fac!

Cum altfel să se descurce bieţii oameni cu criza, dacă nu mai iau câte o lucrare direct încredinţată şi nu ajută furnizorii locali să mănânce şi ei o pâine?

Pe principiul deja cunoscut al cheltuielilor din ministere, al reducerilor din cultură care le suplinesc pe cele din administraţie, al tăierii salariilor, când alţii trăiesc bine mersi numai din comisioane de consilii şi şedinţe, facem totul, vorba unui împuşcat celebru, pentru propăşirea cui ştie să se descurce.

Şi, după aceea, o arătăm cu degetul pe vecină. Care, ce oroare, ce scandal, face trotuarul la propriu. Şi cine – Doamne, iartă-mă - îl face şi la propriu şi la figurat, ce meserie practică?

E greu să verifici afirmaţiile cuiva privat de libertate. De aceea nici nu putem publica în întregime scrisorile celor din Penitenciarul Galaţi, care nu sunt puţine.

Totuşi, uneori, cu precizarea că cei aflaţi acolo semnează şi îşi asumă întreaga răspundere, putem cita din scrisorile lor. Mai ales când cele povestite ridică semne de întrebare interesante şi pentru lumea din afara gratiilor.

Dreptul la apărare

Doamna Crăiţă Georgeta nu ne-a scris pentru prima oară. Execută o condamnare asupra căreia nu noi suntem cei care îşi pot spune părerea. Justiţia a decis şi noi nu putem ţine partea nimănui.

Dar încrederea în justiţie a Georgetei Crăiţă este redusă la zero.  Ultima sa apariţie în instanţă, pe care ne-o povesteşte, îi alimentează neîncrederea. Şi atunci, te întrebi care mai este rolul detenţiei, din moment ce condamnatul se simte nedreptăţit şi nu responsabil pentru faptele sale, pentru care a fost privat de libertate.

„Pe 16 noiembrie am avut revizuirea la Tribunalul Galaţi şi chiar dacă ştiam cum se judecă aici, procesul din 16 m-a şocat. Mi s-a numit un apărător din oficiu care a vorbit 30 de secunde, în afara obiectului cererii, care nici nu m-a întrebat în prealabil ce motive sau probe să invoce”.

„Dar asta nu m-a deranjat prea mult, ştiind că voi avea dreptul la ultimul cuvânt şi voi invoca eu personal motivele pe care le scrisesem pe hârtie. Şocul a fost când mi s-a dat cuvântul şi am început să citesc o frază ca apoi judecătoarea să-mi spună să scurtez că se grăbeşte, are multe procese”.

„Nu terminasem nici o treime din primul motiv al revizuirii. Am solicitat să fiu lăsată să-mi expun motivele pentru că ăsta era şi scopul revizuirii, dar în acel moment judecătoarea a fost chiar agresivă, spunând să-i dau ei foile pe care doresc să le citesc. Nu am putut decât să-i înmânez acele foi pe care îmi scrisesem motivele, dar sunt convinsă că dacă nu a avut timpul necesar să mă asculte, de citit nici atât”.

„Asta e justiţia, ăsta e dreptul la apărare şi aşa sunt condamnaţi oamenii fără măcar să cunoască instanţa dacă sau cât de vinovat este cineva. Şedinţa este condusă de procuror, el fiind singurul care poate să vorbească cât şi ce vrea”.

„Acum sunt convinsă că voi sta ani de zile la puşcărie fără a se şti niciodată dacă am fost sau nu vinovată. Adevărul este închis aici, cu mine, pentru că în justiţia noastră nu se urmăresc, conform procedurii, persoanele participante la comiterea infracţiunii şi vinovatul, din lipsa de timp a judecătorului, ci doar o persoană care să fie condamnată pentru ca dosarul să nu rămână au autor necunoscut...”

Nu, nu este vorba despre Luminiţa de la capătul tunelului, chiar dacă n-ar fi rău să o găsim odată şi pe asta, ci despre o Luminiţa care şi-a găsit sfârşitul în împrejurări neclare, cum ne-a informat Valentin Fătuloiu în direct.

Pentru că Luminiţa în cauză era o persoană fără nume, fără adresă, dar legată concluziv de arestarea omului de afaceri Cătălin Chelu într-o declaraţie televizată, toată presa a luat act de datoria sa de a o căuta.

Practic aceasta a şi fost invitaţia subînţeleasă a mesajului. Şi a fost găsită. Era Valerica, Dumnezeu să o odihnească, dar ăsta e doar un amănunt nesemnificativ în ecuaţia intoxicării...

Ceea ce trebuie reţinut este faptul că întâmplările de acest gen se repetă. Reprezentanţi de frunte ai organelor legii şi ordinii publice fac afirmaţii explozive, dau comunicate către presă, fac arestări în direct cu televiziunile după ei, invitând practic mass-media să popularizeze subiectul, să caute vinovaţi, să cerceteze cazuri.

Nebunia căutării Elodiei, seară de seară, a apărut în acelaşi context al dezvăluirii datelor dintr-un caz controversat, care n-a fost rezolvat nici până în ziua de astăzi. Presa îşi face meseria, chiar atunci când cade în plasa întinsă cu dărnicie de politic.

Majoritatea oamenilor politici sau de afaceri care au ajuns pe mâna DNA, DIICOT sau cărora Parchetul le-a înaintat dosarele în instanţă au fost subiecte de presă din prima clipă. Vinovăţia sau nevinovăţia lor este însă departe de a fi demonstrată.

Mediatizarea excesivă n-a dus la condamnarea celor în cauză, dar a sporit sentimentul privitorilor sau cititorilor că, în afara publicităţii dorite sau nu, tuturor celor acuzaţi de ceva nu li se întâmplă, de fapt, niciodată nimic.

Recent, într-un astfel de caz controversat şi cu mare priză la presă, este vorba despre 34 de poliţişti din Constanţa, instanţa le-a dat câştig de cauză reclamanţilor, acordându-le inclusiv daune. Cei 34 trebuie să primească 850.000 de lei pentru faptul că au suferit un prejudiciu de imagine.

Percheziţiile televizate la domiciliul lor, ridicarea cu persoane înarmate de război şi comunicarea datelor de identitate către ziare a fost considerată încălcare a prezumţiei de nevinovăţie şi sancţionată ca atare.

Cei 34 pot sau nu să fie vinovaţi, răul însă a fost făcut. Justiţia nu se face la televizor, nu presa condamnă şi banii obţinuţi drept daune vor fi plătiţi din buzunarul contribuabililor. Dreptul la informaţie nu este egal cu dreptul la presupunere, dar când invitaţia vine de foarte sus nu poate fi ignorată.

Inserţia politică în structurile legii a transformat una dintre principalele instituţii ale democraţiei într-un câmp de luptă electorală. Fiecare partid care pune mâna pe putere se asigură de colaborarea organelor de ordine şi a celor legislative.

Mai întâi timid, apoi pe faţă, lupta cu ilicitul şi cu faptele din afara legii a început să fie una şi aceeaşi cu lupta pentru păstrarea sau obţinerea puterii. Bomboana pe colivă a fost pusă în momentul când inclusiv hotărârile Curţii Constituţionale au început să fie discutate la cel mai înalt nivel.

Independenţa justiţiei este acum o marotă. Nu în sensul unei idei fixe, ci doar imaginea unui cap de bufon agitat în vârful sceptrului folosit ca însemn al puterii. Una vorbim şi alta fumăm. Iar Luminiţa e din ce în ce mai îndepărtată.

Nu are identitate, nu poţi pune mâna pe ea, dar ştii sigur că va mai fi arătată din când în când de către cineva interesat să se încălzească la flacăra ei.   

Am nimerit întâmplător în localitatea Cornu, care şi-a legat numele de Adrian Năstase. E minunată. Are trotuare largi, case cochete, un parc îngrijit şi restaurante în care mănânci mai bine şi mai ieftin decât în alte locuri de pe Valea Prahovei.

Există muzee şi sală de jocuri, magazine cochete şi un aer să-l iei acasă. Aşa că, de ce s-ar mira cineva că la Cornu s-a construit o sală de sport de mai mare dragul? Care a costat, nu vă strâmbaţi că lucrurile bune costă, patru milioane de euro.

Ce dacă în localitatea, nu ştiu cum să-i zic, sat sau oraş?, cu acelaşi primar din 1990, nu există decât 270 de elevi în total? Iar noua sală are în tribune 300 de locuri. Încap şi părinţii, şi bunicii, şi turiştii aflaţi prin  zonă când joacă handbal o clasă cu alta.

Că sala nu are decât porţi de handbal. În febra inaugurării n-au mai reuşit să o doteze şi cu altceva. Însă ce gresie şi faianţă etalează, o feerie!

Comparată cu noua sala de sport de la Snagov, acolo unde s-a făcut un loc special pentru olimpicii români care au câştigat trofee la Sydney, sala din Cornu arată mai bine şi, evident, costă mai mult.

Pentru că în ea se antrenează viitorul ţării, nu foştii olimpici. Despre sala gimnastelor române, care poartă numele Nadiei Comăneci, din Oneşti, nici nu se poate vorbi. E de-a dreptul modestă.

Dacă îi crezi pe ziarişti, care sunt răcutăcioşi, ştim bine, metrul pătrat de construcţie la Cornu este mai mare ca la Snagov şi de peste trei ori mai mare decât la Oneşti. Calcule meschine.

Pe care nici măcar nu le putem pune acum în seama lui Năstase, apropo, nimeni nu spune ce fel de termopane or fi la sală, pentru că această construcţie a fost doar începută pe vremea sa.

Lucrările au fost întrerupte de Alianţa DA (răii ăia!) şi apoi au fost definitivate cu onor în timpuri mai proaspete. Adică în vremuri PDL-iste şi de criză, când doar pe la ministere blonde se mai pot găsi bani negri pentru săli olimpice de sport şcolar.

Dar, cum vă spuneam, Cornu merită. E o localitate curată, frumoasă, de nota zece privind serviciile. Şi asta şi datorită ouălelor lui Adrian Năstase. Aproape că mi-aş dori să trăiesc acolo, decât la Galaţi, unde Sala Sporturilor se năruie de două decenii şi nimeni nu bagă de seamă.

Dacă n-am dat şi noi un preşedinte sau un prim ministru!  Că ne procopseam urgent. Aşa, doar cu nişte parlamentari, secretari de stat şi, mai rar, miniştri, care în loc să-şi facă vile pe malul Dunării, s-au tras către munte şi mare, am rămas şi fără sală şi fără dezvoltare durabilă în orice formulă politică.

Pentru că aleşii şi numiţii, oricât de supăraţi ar fi prin conferinţele de presă, la capitolul realizări pe bani buni acţionează în bună înţelegere unii cu alţii, după modelul Cornu.

Apărută la Editura Partener, anul acesta, cartea preotului Eugen Drăgoi despre un alt preot, trăitor în Galaţii de acum două secole şi mai bine, are un parfum aparte.

Un cronicar din Galaţi

Cartea dezvăluie cititorului personalitatea unui preot cronicar, părintele iconom Nicolae Drăguş, „primul cronicar cunoscut dintre clericii ortodocşi din Galaţi şi unul dintre puţinii cronicari din Moldova secolelor XVIII-XIX, precum şi un venerabil slujitor al altarului”, cum îl prezintă autorul.

Textul cronicii acestui preot a mai fost publicat şi în perioada interbelică, 1931, însemnările sale fiind descoperite de protoiereul Ioan Severin al judeţului Covurlui, o personalitate a vremii.

Readucerea în atenţie a scriiturii, care respectă modelul cronicarilor, chiar dacă unele însemnări sunt amestecate cronologic şi variate din punctul de vedere al subiectelor, este nu doar un punct de sprijin pentru istoricii care vor date despre Galaţii acelor vremuri, ci oferă şi prilejul unei lecturi captivante.

Secetă mare

Cititorul poate fi captivat de sinceritatea şi simplitatea exprimării, dar şi de dimensiunea umană a tratării evenimentelor. Pentru edificare vă oferim câteva exemple:

„1832. Secetă şi scumpete în pâine şi în toate cele; din anul acesta au ajuns chila de grâu 100 lei, că până acum nu se aflase atâta scumpete, măcar că altă dată au fost mare foamete, cât de mânca oamenii ghindă, papură, ciuline şi altele multe”, sau „1757. Au robit Tătarii Ţara Moldovei şi au luat vite, oi, cai şi alte averi a Moldovei, de au rămas  oamenii numai cu sufletele... „.

Nimic nou sub soare?

Citind, ai senzaţia că cercul istoriei te închide, pentru că nimic nou pare să nu existe sub soarele de la Dunărea de Jos. Iată:

„1851. Din porunca prea înaltului Domn Gr. Ghica, s-au făcut stricare dulgherilor, aici în Galaţi; toate dughenele câte erau de lemn şi au început a le face de zid; dar când se vor încheia uliţele n-am însemnat, că încă nu se ştie când vor lua sfârşit”.

Pietre din văzduh

Şi nici extraordinarul pe care îl căutăm noi astăzi nu lipseşte din paginile cronicii preotului Nicolae Drăguş:

„1829. Aici în oraşul Galaţi s-au făcut o minune; că la casa unui Anghel Ion a început a bate cu petriş casa din văzduh şi au bătutu-o vreo trei luni de zile şi a eşit omul din casă; şi se aduna preoţi şi făcea Sf. Masle cu uşile şi geamurile lăsate, şi când venia piatra şi pe unde intra în casă, nimeni nu vedea; la care făcând Sf. Masle m-au lovit şi pe mine preot Nicolae una în spate şi o am strâns spre pomenire şi o ţin în sanduc”.

Preotul Eugen Drăgoi face necesarele însemnări şi adnotări pe manuscris, rezolvă probleme de cronologie, inclusiv cea legată de anul naşterii cronicarului, ajută textul să ajungă la lectori şi ne oferă o carte pe cât de interesantă pe atât de binevenită pentru istoria locului. 

Vorbim de ni se usucă cerul gurii despre criză şi efectele ei. Ne luăm de tot ce are funcţie de conducere la Galaţi, de oameni, de starea lor materială, de apucături şi promisiuni, de mizerie şi nepăsare, de şomaj şi perspective. De toate, în numele unei crize pe care lumea ar trebui să o resimtă, cel puţin aşa spun datele statistice, aşa spun calculele făcute de specialişti.

S-au închis mii de firme la Galaţi, sănătatea nu are bani şi bolnavii îşi cumpără singuri medicamente, în cultură se taie posturi de-au ajuns să se unească teatrele şi să nu mai avem loc de monştrii sacri ai scenei gălăţene, prin finanţe se tot aude de lichidări şi vânzări la licitaţie a bunurilor unor societăţi sau persoane fizice etc.

Una peste alta, Galaţiul cu furnalele lui închise, cu şomajul care creşte procentual în fiecare zi, cu lipsa de întreprinderi noi, pare spânzurat undeva pe muchia prăpastiei. Toată lumea aşteaptă să se producă cutremurul care să arunce oraşul, judeţul, în gol.

Circulaţie ca la balamuc

Şi totuşi, semne ale unei normalităţi „anormale” zburdă liniştite pe străzile oraşului. Sunt cel puţin câteva exemple care pot lua de cap orice om cu organul raţiunii la locul lui.

În primul rând, circulaţia la ore normale, de exemplu lunea, la ora 18,00, prin oraşul de la malul Dunării, este crâncenă (FOTO 1). Şi nu, nu este vorba despre slalomul printre gropile ISPA, ci de drumul direct, pe Brăilei, către spital şi de acolo către un supermarket.

La stopul de la parcul de distracţii, o nebunie de lumini şi sunete deocheate din  buricul târgului, prinzi de două, trei ori roşu până să treci, din cauza numărul extrem de mare de maşini. Care sunt ale gălăţenilor, că doar nu dau năvală turiştii să ne aglomereze circulaţia în prima zi a săptămânii.

Şi de aici prima întrebare legată de criză. Dacă oamenii ar duce-o rău, ar renunţa la folosirea maşinii, care necesită benzină. Şi, pentru a circula, ar folosi mijloacele de transport în comun.

Năvală la cumpărături

La ce mai renunţă omul când are buzunarul gol? La cumpărături, nu-i aşa? Îşi ia strictul necesar, nu umple de nebun coşul pe patru roţi în supermarket. Şi totuşi, la toate magazinele mari din  oraş e coadă la case, coşuri pline şi parcări în care nu  găseşti loc pentru maşini.

Tot semnul vizibil al unei stări materiale cel puţin normale este şi avalanşa de cumpărători la simulacrurile de târguri tradiţionale, care s-au oploşit pe platoul de la Sindicate (FOTO 2). Cumpără lumea în draci tot ce este pe tarabe, indiferent de calitate şi provenienţă.

Cine renunţă la concedii?

Vin sărbătorile, o altă sită pentru departajarea celor care au posibilităţi de cei care cică n-ar avea. Ei bine, doar numărul mare al agenţiilor de turism face ca acestea să nu fie depăşite de abundenţa cererilor de oferte pentru petrecerea Crăciunului şi Revelionului în staţiuni din ţară şi străinătate.

Ofertele curg gârlă şi asta pentru că  sunt atât de mulţi doritori încât agenţiile simt nevoia să le diversifice, acoperind toată gama de pretenţii ale clienţilor. Or, în vremuri de criză, cică şi la concedii s-ar cam renunţa.

Şi semnele pot continua multă vreme. Într-un oraş sărac, restaurantele ar fi înlocuite cu fast foodurile sau cu tonetele unde cumpără trecătorul grăbit un sandviş. La Galaţi s-au tot deschis restaurante procopsite. Plus cluburi unde se ţin lanţ balurile bobocilor.

Ştiţi cât costă un bal din ăsta? Şi se fac de la clasa a cincea la liceu şi facultate. Au părinţii de unde plăti? Să nu mai vorbim de sezonul încheiat al nunţilor şi cortegiile care au defilat prin oraş. Şi aşa mai departe.

Nebunie sau doar iluzie

Evident, explicaţii sunt multe. Vă invit pe dumneavoatsră să găsiţi unele dintre ele. Ca să nu spunem noi câte metode diverse, diversificate şi de multe ori pe alături de lege există la îndemâna celor care ştiu să facă rost de resursele necesare unui trai îndestulat. La diferite nivele.

Cert este că efectele crizei la Galaţi seamănă cu nebunia din Fitzgerald. Marele Gatsby se repovesteşte captivant, mistic şi de multe ori  strălucitor pe străzile ciopârţite de ISPA şi prin cartierele cu lumini din doi în doi, unde oraşul îşi trăieşte avid dramele şi euforia, indiferent la criză, dar atent la tot ce face şi mai ales ce nu face un tip pe nume Boc.