Lasăm să moară cel mai mare lac din regiunea noastră
Investitori sunt, dar statul nu-i bagă în seamă
Unde câştigă braconierii, pierdem noi, gălăţenii cei mulţi
De unde fusese o mândrie pentru piscicultura românească şi un lac din care se pescuia, anual, de milioane de lei, Brateşul a rămas acum mai degrabă o mlaştină, cu o adâncime medie de doar 1,2 metri. Asta, cu toate că statul român a avut timp berechet să se implice în privatizarea acestei exploataţii piscicole, care - administrată aşa cum trebuie - i-ar fi putut îmbogăţi pe potenţialii investitori şi ar fi dat pieţei gălăţene a peştelui un avânt pe care nici un alt producător autohton nu l-a avut.
Din păcate, după 1990, Brateşul n-a mai încăput pe mâini bune, care să-i redea capacitatea de a produce. Ba dimpotrivă, a fost jefuit iar şi iar, până când a ajuns în halul în care îl vedem astăzi. De prin 2007 încoace, statul a abandonat cu totul lacul în mâinile braconierilor şi nici n-a mai catadicsit, vreodată, să mai ia vreo măsură pentru a-i facilita reabilitarea.
De ce s-a spălat statul român pe mâini de soarta nefericită a lacului? Zvonuri au tot circulat. Spre exemplu, până prin toamna lui 2014, erau gălăţeni cu poziţie convinşi că lacul Brateş fusese „pus deoparte” pentru a servi intereselor unei ministre a turismului. Dar cum ministrul, între timp, a început să facă vizite pe la „beciul domnesc”, nu putem decât să ne întrebăm care o mai fi oare, de data aceasta, motivul pentru care nu se încearcă o concesionare a lacului?
Istoria lacului e şi istoria noastră
Pe vremea când nu fusese încă amenajat pentru piscicultură industrială modernă, lacul Brateş era un complex acvatic întins pe nu mai puţin de 27.000 de hectare. Chiar numele domnitorului Petru Rareş (1483-1546), cunoscut în vremea sa ca „majăr” (adică proprietar de apă cu peşte, din care pescuia şi vindea), se leagă de lacul Brateş. Un capitol edificator cu privire la istoria lacului găsiţi în lucrarea cercetătorului gălăţean „Tradiţia, promotoare a pescuitului gălăţean“, realizată de istoricul Tudose Tatu. Sunt acolo citate documente şi surse reale ale vremurilor trecute şi este explicat rolul vechiului lac în viaţa oamenilor. A fost o perioadă care a durat mult, dar, aşa cum era şi firesc, tot s-a terminat, până la urmă.
Odată cu introducerea progreselor tehnologice şi cu extinderea suprafeţei agricole din vremea comunismului, s-a intervenit masiv în structura lacului. Cum anume, explică pe larg conferenţiarul universitar gălăţean Luiza Tofan, într-un studiu publicat în lucrarea Centrului Cultural "Dunărea de Jos" intitulată “Ca peştele prin apă”.
De fapt, au existat trei mari etape de modificare ale lacului. Iniţial, Brateşul se întindea până pe la Frumuşiţa, adică era cu vreo 25 de kilometri mai lung decât astăzi. Era, pe atunci, al doilea complex piscicol, ca mărime, după cel de la Razelm-Sinoe, din sudul Deltei Dunării. Dar, în curând, lucrurile aveau să se schimbe…
Mai întâi, între 1927 şi 1931, s-a construit calea ferată Galaţi-Prut (Reni) care a separat Brateşul de legătura pe care o avea cu Dunărea. Apoi, s-a construit digul Şiviţa-Prut, care a divizat lacul în două părţi: Brateşul de Sus şi Brateşul de Jos (sau de Nord şi de Sud). Pentru a face loc agriculturii extensive, bazinul Brateşului de Sus (situate în amonte de dig), a fost desecat.
A rămas doar Brateşul de Jos, întins pe aproximativ 14.400 de hectare, dintre care doar 7.900 de hectare de luciu de apă. În rest; păşune, zonă de floră dură, pădure, păşune şi grădină. În 1947-1949, scrie conf. Luiza Tofan, s-a constituit un dig de apărare la Prut, iar în 1962-1969 (după ce se transformase Brateşul de Sus în câmp) s-a intrat la desecat şi în Brateşul de Jos. Din 7.900 de hectare de luciu de apă, comuniştii au lăsat doar un polder, adică un mic lac, îndiguit, al cărui principal scop era atenuarea efectelor viiturilor de pe pârâul Chineja şi care avea doar ca scop secundar piscicultura.
Brateşul a rămas, astfel, la o suprafaţă de doar 2.120 de hectare.
Restrângerea masivă a suprafeţei lacului n-a însemnat că piscicultorii care se ocupau de el n-au făcut performanţă. Ba, poate, le-a fost chiar mult mai uşor să exploateze o suprafaţă compactă. Aşa s-a ajuns ca, în anul 1974, spre exemplu, să raporteze exploataţia de la Brateş o producţie medie de peşte, la hectar, de 1,6 tone.
Pe atunci, Brateşul era administrat de Întreprinderea Piscicolă Galaţi, care după 1989 s-a transformat în Pescogal SA. La început, şi la societatea capitalistă s-a putut lucra bine. Ulterior, însă, societatea a ajuns să servească doar intereselor unui grup restrâns de persoane şi a fost adusă la faliment.
Cine a vrut şi cine cere acum Brateşul
După 2006, o asociere de cinci oameni de afaceri interesaţi de lacul Brateş, gălăţeni şi bucureşteni - printre care se număra şi inginerul Grigore Mihalache (care administrează balta Mălina, dinspre Şendreni) - a încercat obţinerea concesiunii lacului. Nu era însă o asociere formată doar din oameni de bună credinţă. Se pare că că parte dintre ei erau interesaţi doar de un câştig imediat şi nici gând n-au avut să facă vreodată piscicultură!
În legătură cu ceea ce s-a întâmplat atunci la Brateş, surse diferite au informaţii diferite. Potrivit unora, concesiunea ar fi urmat să fie vândută unor arabi. Alţii spun însă că aceasta urma să fie folosită pentru a atrage nişte fonduri europene nerambursabile. Oricum ar fi fost, planurile nu le-au mers celor care s-au asociat atunci. Singura concesionare care s-a reuşit a fost cea acordată lui Stelian Rusu (tatăl actualului deţinător al plajei Brateş), în nume propriu. Când Stelian Rusu a decedat, s-a pierdut şi concesiunea.
În 2010, inginerul Grigore Mihalache a solicitat în scris Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură (ANPA) să i se concesioneze Brateşul. Fără rezultat.
„Nici nu mai ştiu ce să zic acum! N-am primit niciodată răspuns. Sigur, îmi menţin intenţia de a lucra Brateşul, dar… chiar că nu mai înţeleg. Dacă gândim logic, ANPA are ca îndatorire inclusiv ducerea la bun sfârşit a privatizării tuturor suprafeţelor de luciu de apă. Deci şi a Brateşului, nu? Iar dacă prin alte părţi tot se mai mişcă ceva, aici la noi nici măcar nu se pune problema să se facă ceva. Şi a trecut atâta vreme! Pentru statul român, Brateşul nici nu există, la acest moment”, spune ing. Grigore Mihalache.
De fapt, pentru concesionarea Brateşului s-au depus la ANPA două solicitări. Una este a inginerului Grigore Mihalache, iar a doua era a unui cetăţean italian numit Alfonso Calderone, care susţine că a avut un restaurant în Belgia şi a renunţat la tot ca să vină aici şi să lucreze Brateşul. A cumpărat activele fostei ferme piscicole, dar n-a primit nici el concesiunea lacului, nici măcar vreun drept de exploatare temporară. În halele de pe mal, începuse să facă ceva producţie de furaje şi de articole din lemn, ca să poată investi în renovarea infrastructurii.
Cât pierdem de pe urma neexploatării lacului
Brateşul funcţional ar însemna: locuri de muncă şi bani la buget, prin impozitare.
Italianul Alfonso Calderone susţinea, la precedentele discuţii cu reporterii "Vieţii libere", că ar putea face la Brateş inclusiv o fabrică de conserve din peşte şi, deci, ar angaja vreo 300 de oameni. Evident - indiferent de ceea ce spune omul de afaceri - noi ştim bine că astfel de lucruri nu se fac uşor, mai ales că la noi importurile de conserve strivesc orice concurenţă. Dar dacă din cei 300 ar angaja a patra sau a cincea parte, tot ar fi bine.
Inginerul Grigore Mihalache spune că n-ar avea ce face cu sute de oameni, la Brateş. Dar că tot ar angaja vreo 20, ca să se ocupe de lac.
"S-ar ieşi pe piaţă cu 1.000 de tone de peşte pe an. Iar vânzarea s-ar face legal, deci statul ar încasa impozite. Nu cer niciun ban de la nimeni. Doar concesiunea. Fără ea, cine să se apuce de treabă şi să investească, în condiţiile în care nici măcar dreptul legal să faci aşa ceva nu îl ai? Acum, singurii care „lucrează” în Brateş sunt braconierii…”
Iar când vine vorba despre banii pe care i-ar putea da Brateşul… iată câteva estimări.
Învăţătorul Amelian Chirilă scria în "Monografia comunei Tuluceşti" că, în perioada 1960-1964, „valoarea peştelui din iazul amenajat Brateş este de 30-35 milioane lei”. Or, în acea perioadă, salariul mediu era de cam 800 de lei. Actualizând cifrele (şi presupunând că ele erau comunicate corect de comunişti), ar însemna că pe peştele din Brateş ar trebui să scoatem acum .... aproape 80.000.000 lei. Evident, nimeni nu se aşteaptă la asemenea enormităţi! Dar, cu siguranţă, dacă Brateşul ar fi concesionat unui investitor de bună credinţă, către stat tot s-ar plăti tot măcar vreo 500.000 lei impozit, dacă milionul de kilograme de peşte s-ar scoate pe piaţa liberă. Şi ar mai plăti, evident, şi alte dări către stat investitorii care, în câţiva ani, ar deveni cu siguranţă omeni destul de bogaţi de pe urma exploatării lacului.
