Pe când Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul se uneau cu România, pe 1 decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba Iulia, Ileana Trandafir din comuna gălăţeană Lieşti abia împlinise opt ani. Copilă fiind, trăia în casa părinţilor ei. De atunci s-a scurs aproape un secol, iar femeia trăieşte şi astăzi tot în apropiere de locul în care a venit pe lume. Are acum 106 ani şi, după o viaţă grea, în care a adus pe lume zece copii, a rămas în grija unei fiice, Niculina Stanciu. „Fata” Ilenei are şi ea 75 de ani.
Când ne vede intrând, Ileana Trandafir se ridică de pe pat. O salutăm, aşa că înalţă şi ea mâinile spre noi, parcă în semn de binecuvântare. Poate şi în semn că, dacă tot am venit s-o felicităm, mai bine ne-am aşeza pe scaune, decât să stăm în picioare. E o femeie slabă, foarte slabă, dar care are încă vioiciune în mişcări. Nu vede bine, dar e curioasă, caută să afle cine i-a intrat în casă. Nu pare bănuitoare. Pe faţă i se citesc liniştea şi bucuria. Toate grijile vieţii, a celor zece copii pe care i-a crescut şi a caselor pe care le-a ridicat, au părăsit-o. Aude, ascultă şi, când vede oameni pe care-i iubeşte, le spune „Băiat bun!” şi „Fată bună!”. Şi ridică mâinile spre ei, să-i mângâie. Ce-i drept, pentru ea, indiferent ce vârstă ar avea oamenii, tot „băieţi” şi „fete” se numesc. Ba, uneori, bătrâna mai spune şi proverbe ca „Cine-i harnic şi munceşte are tot ce îşi doreşte!”. Aşa, când simte vreun puturos că se apropie de casa ei…
Niculina Stanciu ne pofteşte să luăm loc şi se miră, amintindu-şi:
„Zece copii a avut mama, vă daţi seama? Zece! De fapt, doisprezece, dar numai zece au trăit! Şi nu se năştea ca acum, la maternitate, la spital… Pe vreo câţiva dintre noi ne-a născut pe câmp. Aşa erau vremurile. Părinţii mei n-au fost bogaţi. Aveau trei hectare de pământ. Plecau la câmp luni dimineaţa şi veneau sâmbătă seara. Şi atunci mama ne lua pe toţi la spălat şi la pregătit pentru duminică. Ea se culca ultima. Poate vă gândiţi că un om care trăieşte atâta s-a odihnit mult, la viaţa lui. Nici pomeneală! Mama nu s-a culcat nicio zi în viaţa ei mai devreme de 11-12 noaptea. A muncit până n-a mai putut munci. A crescut copii, şi-a văzut de nepoţi…”, povesteşte fiica Ilenei Trandafir.
Dintre cei zece copii, doar patru mai trăiesc. Iar numărul nepoţilor s-a pierdut pe la 63. Strănepoţi? Da, cu siguranţă că sunt, dar cine să le mai ştie numărul?…
Chiar Niculina îşi construise o viaţă a ei, la Constanţa. I-a murit apoi tatăl şi a fost nevoie să se întoarcă la Lieşti, să o îngrijească o vreme pe bătrâna ei mamă. Un an sau doi sau cât ar fi trebuit.
„Asta a fost în urmă cu 20 de ani. Cine s-ar fi gândit c-o să rămân aici toată viaţa?”, spune femeia, cu ochii în pământ, minunându-se.
Amândouă femeile locuiesc acum la Lieşti, pe uliţa Alexandru Ioan Cuza, la numărul 21. O septuagenară îngrijind de mama ei, a doua cea mai bătrână româncă.
