Au venit ţiganii!
Oamenii din Băneasa, judeţul Galaţi, au dat fuga la primărie:
- Săriţi! Şi-au pus căldărarii şatra la intrarea în comună!
N-ar fi prima oară. Şatra vine aproape în fiecare an în Băneasa. Unde e un tăpşan nepăzit, acolo se aşază. Nici nu ştii când îşi pun căldărarii corturile. Numai te trezeşti cu ele dimineaţa, coborâte parcă din cer pe funii groase de fum.
- Practic, zice viceprimarul Aurel Miron, ca să intri în localitate trebuia să treci printre corturile lor. S-au aşezat pe malul Chinejei, ca să aibă apă aproape. Îşi făceau nevoile pe mal, la intrarea în comună. Pe pragul nostru, cum s-ar spune. Urât! Când treceau copiii la şcoală, musafirii noştri nepoftiţi ieşeau la cerşit, uneori deveneau agresivi. Normal că sătenilor noştri nu le-a convenit, au venit la noi să se plângă.
Vicele s-a dus la ei şi le-a zis: „Bă, ia căraţi-vă de aici!“. „Dar unde să ne cărăm, mânca-ţi-aş?“ „Nu ştiu, unde vedeţi cu ochii!“
Ei au văzut cu ochii la celălalt capăt al comunei, pe un teren al CFR-ului, lângă halta Roşcani. Dacă e al CFR-ului, e ca şi cum ar fi al nimănui. Halta, acum părăsită, rânjeşte la ei cu geamurile sparte, cu dinţi stricaţi, de cărămidă. Nu s-au băgat acolo de teamă să nu cadă pereţii peste ei. Ţiganii, printre ultimii din stirpea nomazilor, şi-au pus corturile pe o limbă de pământ între şosea şi calea ferată.
Fie vremea cât de rea...
De fapt, nici nu sunt chiar nişte corturi. Adică nu ce ştie tot omul că ar fi un cort, ci nişte adăposturi şubrede făcute din rafie şi celofan întinse pe nişte costoroabe cioturoase, tăiate cu barda din liziera de pe deal. În vârf, unde se întâlnesc capetele prăjinilor, e o deschizătură pentru fum. Sunt nouă fumuri la marginea satului, sub cerul leşios, de la nouă corturi. Şi câte o maşină la fiecare al treilea cort. Camionete Mercedes, modele vechi.
E frig, plouă. Vântul trage ca un câine turbat de poalele de rafie ale colibelor, gata să le dărâme. Nici ţipenie în şatră, pe-afară. Căldărarii, din înţelepciunea cărora a izvorât zicala: "Fie vremea cât de rea, numai vântul să nu bată", s-au adăpostit în corturi, în jurul godinelor. Lovituri de ciocan se aud din primul cort.
- Hei! E cineva acasă?
- Intră, intră!
- Dar unde-aţi pus uşa, bre?
Un puradel apare dintre faldurile de celofan, dezvelind o gaură prin care se intră de-a buşilea.
- Hai noroc, oameni buni!
- Oamenii buni sunt vreo zece.
În mijloc, ieşind ca un mâner de carne din clopotul colorat al fustelor, o femeie cu dinţi de aur învârte cu un linguroi de tablă într-un tuci uriaş cu fasole. Mai mestecă, mai pune pe foc. Îndestulat cu vreascuri, godinul grohăie mulţumit ca o scroafă scărpinată sub guşă. Lângă el, te coci; doi paşi mai încolo, tremuri de frig. Dacă femeia n-ar pune continuu pe foc, în câteva minute s-ar face frig ca afară. Mai puţin de un milimetru de rafie, spartă pe alocuri, stă între dogoarea godinului şi vântul iernatic, neobişnuit pentru începutul lui aprilie.
În jurul godinului, inima de tablă a cortului, se joacă nişte copii. Sunt mulţi şi mărunţei, şi cu toate culorile pe dânşii, parcă a zvârlit cineva pe jos un pumn de pufarine. Aleargă, ţipă, îşi dau în cap cu un bidon de plastic, cu un făraş, cu beţe. Nicio jucărie nu se zăreşte nicăieri. Fiecare este jucăria celuilalt.
Dă-mi ceva să iau ceva
Capul familiei, un bărbat vânjos, cu mustaţă, stă pe marginea patului şi bate cu ciocanul într-o bucată de tablă de inox. Tabla se supune şi se curbează, ia forma unui cilindru. Bărbatul îi face un falţ subţire şi leagă marginile. Curând va ieşi un căzănel pentru fiert borcanele de zacuscă. Totul numai din ciocan. Pe tablă se văd loviturile, una lîngă alta, egale, ca nişte solzi de peşte.
- Uite-aşa facem şi noi de-o pâine! - zice meseriaşul, privind în dungă, să vadă dacă i-a ieşit bine lucrarea.
- Căzănelul ăsta cu cât îl dai?
- Cât dă şi omul. Dar voi ce ne-aţi adus?
- Nimic. Nu ştiam că trebuie să aducem ceva. Am trecut pe-aici, am văzut corturile, am zis: ia să vedem ce e cu oamenii ăştia, am intrat...
- Şi nu ne dai nimic? Dă-mi ceva să iau pâine la copii.
Îi dau 20 de lei. Îi bagă repede în buzunar.
- Tabla de unde o iei? E inox, nu-l găseşti pe drumuri.
- De la bulibaşul nostru luăm. El e cu fier vechi care vinde. Da' sânteţ de la ziar?
- Da.
- Şi ziarul nu ne dă nimic?
- Ce să vă dea?
- Ceva ca să luăm ceva la copii. O pâine.
- Dar parcă spuneai că vinzi căzănelul şi uite-aşa faci şi matale de-o pâine.
- Da, dar să ne dai şi nouă ceva ca să luăm o pâine la copii.
- Nu mai am bani.
- N-ai, dar ca să luăm şi noi ceva la copii.
Altceva nu mai ştie să spună. Propoziţiile mai lungi îl fac să se enerveze. Nu pot afla nimic de la el. E blocat în limba lui maternă şi în dorinţa de a căpăta ceva. Ca să ia ceva la copii. O pâine.
Caizăr, care posedă permis auto
- Cheamă-l, fa, pe Caizăr, că el ştie să vorbeşte.
Curând apare Caizăr, urmat de un alai de fete cu copii în braţe, de prin celelalte corturi. Poartă o geacă de muşama şi căciulă de miel, de sub care îi curg urechile blegi, ca nişte colţunaşi cruzi. Are o ditamai pereche de buze. Şi totuşi poate vorbi.
- Eu sunt Stănescu Caizăr, am 52 de ani şi sunt din comuna Munteni, judeţul Galaţi, posed permis de conducere.
Doar el şi încă doi au carnet. Ei conduc maşinile cu care îşi cară corturile dintr-un sat în altul. Ceilalţi nu-s mai şcoliţi decât un picior de scaun.
- Domnu' Caizăr, câte persoane sunteţi aici? Bărbaţi, femei, copii laolaltă.
- Treizeci. Stănescu Caizăr, Stănescu Neculai, Stănescu Ferdinand, Stănescu Brutar...
Îi ştie pe toţi după nume. Îi spune într-o ordine al cărei rost numai el îl cunoaşte. Pe toţi îi cheamă Stănescu.
- Sunteţi o familie? Neamuri?
- Nu.
- De ce vă cheamă pe toţi Stănescu?
- Nu ştiu să răspund la această întrebare.
Nimeni nu ştie de ce îi cheamă pe toţi la fel.
- Ia chemaţi-l pe Neculai, el trebuie să ştie. Că el a fost şi în Anglia.
Neculai: „Mie ce-mi dai?“
Neculai e al doilea posesor de permis auto. A făcut doar patru clase şi a uitat tot ce a învăţat, adică alfabetul şi vreo două poezii, dar a luat totuşi permisul.
- Cum ai luat permisul, Neculai? La Piteşti?
- Prin metode. Dacă trebă să loom, loom!
Răspunde stând în poziţie de drepţi, ca la tablă.
- De ce vă cheamă pe toţi Stănescu?
- Păi de ce ne cheamă aşa?
- De ce? Eu te întreb pe dumneata.
- Păi da, mă întrebi.
- Deci: de ce vă cheamă pe toţi Stănescu?
- D'apăi aşa ne cheamă.
- Ştiu. Dar de ce?
- Păi de ce? - se întreabă el pe sine. Apoi:
- Îmi dai şi mia ceva ca să iau ceva la copil?
- Şi dacă îţi dau, îmi răspunzi?
- Ce să răspund?
- De ce vă cheamă pe toţi Stănescu. Am înţeles că ştii istoria clanului.
- Nu ştiu. Dar ce ne dai şi nouă? Ca să iau ceva la copil.
Mariţa şi ai săi, din neamul robilor
Cineva spune că Mariţa, care e cea mai bătrână din şatră, trebuie să ştie ce e cu ei. Mergem la ea, trei corturi mai mai încolo. Vine şi o droaie de copii din urmă, strigând: "Nenea, dă-mi un leu!", "Dă-mi şi mia o mie de lei!", "Nenea ce ne dai?". Unul singur, un puşti de vreo 14-15 ani, rupe regula: "Nenena, ne dai la PRO TV?".
Mariţa stă într-un cort separat, doar ea cu moşul ei. Sunt bătrâni, nu trebuie să bată la ciocan. Şatra le dă de mâncare. Cortul lor e pus în mijlocul taberei. Aşa trebuie.
Când vede că scot pixul, bătrâna se trage mai sus pe pat, între perne. Pare speriată. Îi spune ceva pe ţigăneşte lui Caizăr. Acesta se întoarce râzând, aşa cum râde el cu buzele lui cabaline, suflecându-le pe una în sus, pe alta în jos:
- Ăhă-hă-hăăă! Baba Mariţa crede că faci inventarul ca să ne duci la Bug!
Bătrâna nu ştie câţi ani are. Ceilalţi spun că ar merge spre 80 şi că la 3 ani a fost dusă cu toată familia ei la Bug. Tot aşa a venit cineva la ei în ogradă, a scos un plaivaz, i-a scris pe o hârtie şi i-a luat pe toţi cu o căruţă. I-au dus la Tecuci cu căruţa. De acolo i-au urcat în tren. Toate astea i le-a spus mama ei mai târziu, când s-a făcut mai mare. Tatăl a murit de foame. L-au găsit mort în bordeiul în care stăteau, o gaură săpată într-un mal. Dar ea nu-şi mai aminteşte decât o bucată pătrată de cer, văzută prin geamul vagonului de tren. S-a întors de la Bug zdruncinată rău. O doagă îi cam clămpăne, dar în rest e foarte înţeleaptă, chiar dacă nu ştie să scrie şi să citească, şi toţi din şatră o cinstesc ca pe mama lor şi îi cer sfaturi când au nevoie. E cea mai curată dintre toţi. Poate şi pentru că nu are nicio sarcină în şatră. Doar găteşte pentru bărbatul ei şi are grijă de copii când ceilalţi pleacă prin sat cu căldări.
Bătrâna zice că-i cheamă Stănescu pe toţi fiindcă demult, când strămoşii lor erau robi, au luat toţi numele boierului Stănescu, stăpânul lor. Nici nu putea fi alt răspuns. L-aş fi putut da eu, dar nu puteam spune: „Când eraţi voi robi...“.
Ţeapă după ţeapă
Un şmecher din Tecuci, un român, a păcălit-o pe Mariţa de 200 de lei. I-a zis că-i face dosar ca să primească bani de la statul român pentru că a fost deportată. Şi dosar s-a făcut. Pe urmă, alt gagiu i-a mai luat 200 de lei, cică să-i facă dosar să primească bani de la statul german. Mai nou, Dorin Cioabă strânge şi el bani ca să facă dosare de despăgubiri, dar de data asta Mariţa n-a mai vrut. Doar Neculai a luat ţeapă. El a depus cerere în numele tatălui şi al bunicului, deportaţi şi ei, morţi de mult. A primit răspuns că nu i s-a aprobat, dar banii nu i-a mai văzut înapoi. Măcar n-a luat ţeapă de la un român, ci de la un rom de-al lui, de os domnesc.
- Ne vede mai proşti şi toţi vrea ca să ne minciuneşte, tot ca să ne ieie, nu ca să ne deie! - pufneşte Neculai. Şi mai încearcă o dată:
- Dă-mi şi mia cinci lei...
- Să iei ceva la copil, nu?
- O pâine.
- Nu mai am, bre!
- Hai, şefu'...
Mă prinde de mână, începe să lăcrimeze. Scot 10 lei şi i-i dau. Vreo zece copii sar pe mine să le dau şi lor. „Măcar 10 bani!“.
Neculai mă scoate din grămada pestriţă şi mă trage spre cortul lui.
Liuba cea cu stuchit la furcă
Nevastă-sa, Liuba, fierbe fasole. Toată lumea fierbe fasole.
- E post, zice femeia, nu mâncăm carne. Ia uite-aicea-şa!
Şi începe să arate, una câte una, fâşii lungi de slănină crudă agăţate prin beţele cortului. Copiii, pe ascuns, să nu-i vadă Liuba, mai rup câte o bucată cu dinţii. Cel mai tare se laudă cu găina. O ţine sub masă, legată la picioare, pentru Paşte. A căpătat-o Neculai în schimbul unei doniţe. Sub masă mai e un lighean plin cu ştevie, adunată de pe dealuri, şi câţiva cartofi.
Liuba e o femeie roşie în obraji, încă tânără, la 35 de ani, dar în şatră e considerată de vârsta a doua. E deja bunică. Are cinci copii şi un nepot. Vorbeşte bine româneşte. Are şi poftă de pălăvrăgit; sau, cum se spune, are stuchit la furcă. Zice că toţi Stăneştii sunt din Munteni. Căldărari. Pleacă primăvara din satul lor şi umblă cu şatra prin ţară. Poposesc într-un loc, pe lângă satele mai înstărite, pe unde pot să-şi vândă marfa. Fac tot felul de obiecte, de la făraşe mici, pentru scos cenuşa din sobe, mărunţişuri pe care le pot face şi copiii, până la complicatele cazane de rachiu, la care nu se încumetă decât cei mai pricepuţi, cu mână de aur. Alea sunt opere de artă. Dacă-s din aramă, costă o avere. Se fac numai la comandă, cu arvună. La fiecare cort este câte un meseriaş, dar numai trei pot face cazane de rachiu. Ceilalţi fie sunt prea tineri şi mai au de învăţat, fie n-au talent şi nu vor ajunge niciodată să facă metalul să cânte cum trebuie - căci totul ţine de ureche, nu de mână, zice Marius, băiatul Liubei -, fie nu mai pot, ca moş Fănică al babei Mariţa, care nu mai vede bine şi nici urechea nu-l prea mai ajută. Iar mâna nici atât.
Muzica secretă a făraşului
Marius, un puştan de 16 ani, zice el, dar pare mai mic, înfige nicovala în pământ şi îmi arată cum se tocmeşte un făraş. Îl face dintr-o carcasă de casetofon de maşină. Astea se găsesc aruncate, nu trebuie să cumpere materialul de la bulibaşă. Că şmecherul ăla stă bine mersi la Munteni, învârte afaceri cu fier vechi, nu umblă cu cortul ca amărăştenii de căldărari.
Aluminiul e un metal docil, nu ai a te chinui mult cu el. Marius începe să bată cu ciocanul. Ritmic, uşor, parcă ar bate la cinel. Bate, bate, cioca-boc, până metalul sună într-un fel, până scoate o notă anume, curată, fără alteraţii. Urechea lui o prinde cu precizie. Atunci ştie că aluminiul a ajuns la grosimea potrivită sau că îmbinarea e perfectă, fără goluri. În câteva minute, casetofonul auto se transformă sub ochii mei într-un făraş micuţ.
- Pe ăsta, zice Marius, îl dau pe 5 lei sau pe 10 lei, cât lasă omul, sau pe produse. Ouă, făină, cartofi, fasole...
- Dar cine mai cumpără făraşe? E 2 lei unul la hypermarket. Şi tot ce faceţi voi se găseşte la magazin, mai ieftin, chiar şi cazane de rachiu am văzut.
- Se găseşte de toate, dar nu e ca ce facem noi. Făraşul de la magazin te ţine o lună, aista făcut de mine te ţine până mori.
Băiatul scoate de sub pat o crintă. Un fel de tavă de aluminiu cu margini de-o palmă şi cu un capăt ascuţit în care ciobanii pun caşul la scurs. Zice că aşa ceva nu se găseşte de cumpărat, numai căldărarii fac. O dă pe un miel.
- Şi câte crinte faci într-un an?
- Una, două...
- Tot ce faceţi voi se vinde din ce în ce mai greu. Şi ciobanii or să cumpere tinichele tot de la market, de inox. O să-i oblige Sanepidul. Încet-încet dispar şi oamenii care cumpără lucruri făcute de tine. Şi atunci ce-ai să te faci? Din ce-ai să trăieşti?
Tasia, micuţa nevastă
Băiatul zâmbeşte încurcat. Se uită lung la maică-sa. Liuba nu zice nimic, îi zâmbeşte.
- Nu ştiu, răspunde într-un târziu. Altceva nu ştiu să fac. Şcoală n-am, numai 6 clase. O să muncesc cu ziua. Ieri am săpat în grădină la unul, mi-a dat 20 de ouă. Trebuie să fac ceva ca să-mi ţin femeia.
- Cum, eşti însurat deja?
Dă din cap că da. Lasă privirea în jos şi zâmbeşte.
- Bravo, domle! Şi unde e soţia?
Marius face semn cu mâna către o fetiţă din grupul de copii care stau în jurul godinului, gata toţi să sară în faţa aparatului de fotografiat când văd că-l ridic la ochi. Le place la nebunie să fie pozaţi.
Ţigăncuşa se desprinde de grup şi vine pe marginea patului, lângă Marius. E frumuşică foc, cu hainele ei înflorate, cu baticul roşu, cu codiţele de şcolăriţă. Un pic murdărică, dar o prinde, zici că vine de la joacă din recreaţia mare; aşa sunt toţi, că nu există baie la cort.
O întreb câţi ani are, dar nu răspunde. N-are voie, zice Liuba, să vorbească cu alţi bărbaţi, deşi ea una i-ar permite, nu ţine chiar aşa de tare la regula asta. Însă fata nu răspunde nici cu acceptul soacrei. O întreb pe Liuba:
- Câţi ani are nora?
- Doişpe!
- Doişpe... Mai avea oleacă şi rămânea fată bătrână. Cum o cheamă?
- Tasia.
- Deci ar trebui să-i spun doamna Tasia.
- Da!
Micuţa doamnă n-a fost la şcoală decât vreo două zile, în clasa întâi. Nimeni nu s-a zbătut s-o ţină la învăţătură, pe nimeni n-a interesat că nu s-a mai dus: nici pe profesori, nici pe ai ei. La căldărari nu e important să ştii carte, iar femeile chiar deloc. Treaba lor e doar să spele, să măture, să gătească şi să facă copii. Marius al ei va face căldări şi crinte sau va munci cu ziua şi va aduce de mâncare. Asta va fi toată viaţa ei şi nici nu îşi doreşte altceva - dă din cap, hotărâtă, că nu. Vara va trăi în cort, iarna în casa din Munteni, cu nimic mai bună decât cortul: tot un pat, un godin şi o masă are şi acolo.
Uneori iau bătaie de la români, cum s-a întâmplat pe lângă Vaslui, când au tăbărât nişte băieţi pe ei, le-au tăiat corturile şi au dat în ei cu bâtele. Au scăpat fugind cu copiii în braţe, s-au ascuns prin râpe. Alteori îi ia apa, cum s-a întâmplat la Târgu Bujor. Mai ia foc un cort, îi mai alungă poliţia, mai moare câte unul, altul se naşte în cort şi-i ia locul...
- Aşa ieşte viaţa noastră, zice Liuba. Bine că să iubeşte copiii!
