O nouă ediție a Sărbătorii Bujorului s-a consumat pe 12 mai în Rezervația naturală din pădurea Breana, satul Roșcani. Nu era nici ora nouă când mașini din tot județul au început să răscolească colbul din marginea pădurii pentru a nu rata startul. Două ore mai târziu jandarmii erau obligați să interzică accesul în anumite zone deja supra aglomerate. Dacă la acea oră se adunaseră deja aproape o mie de participanți, câteva ore mai târziu numărul lor depășea cu mult două mii.
Calea oricărei sărbători trece prin stomac
Pe o latură și pe cealaltă a poieniței la capătul căreia se găsea scena erau montate corturi-terasă care deserveau grătarele, toate asaltate de mușterii înnebuniți de mirosul fripturii. Atmosfera sărbătorească semăna mult cu aceea a bâlciurilor de odinioară, la tarabe improvizate se vindeau băuturi unde berea nu era înduplecată să curgă în pahare fără șapte lei. Alături se făceau poze cu gorila de pluș la zece lei bucata sau se învârtea cu zece lei o ruletă calculată să nu-ți dea nici în ruptul spițelor sticla de vin la trei sferturi expusă la sacrificiu pe un altar de scândură.
Cei mai ieftini mici sufereau în mod cert de obezitate morbidă, având lungimea unei palme de adult și costau patru lei bucata fiind chiar gustoși, că erau fripți personal de Cătălin Burduja din Cosmești.
Grătarele găzduiau apropieri vicioase, pești fripți care zăceau pe burtă, alături de cârnați rumeni îmboldiți de viguroase pulpe de pui sau încolțiți de osul contondent al unor fleici fierbinți de-ți lăsa gura apă.
Gogoșile și clătitele erau preparate în fața ochilor, care cel puțin pe mine mă furau copios, porumbul expus fiert sau copt înfierbânta imaginația papilelor gustative, dacă vor fi avut din dotare această facultate, în vremuri târâte educațional precum cele de azi.
Chiar la intrare, un producător local etala hamuri de piele pentru cai, brâuri late cu ținte și modele încrustate, pentru strunit discopatiile lombare galopante ale stăpânilor sau ale unor înțepeniți de ocazie.
Hore sprintene, indiferent de vârsta participanţilor
În fața scenei pe care se perindau grupurile folclorice din tot județul se încingeau hore în care se prindeau oameni fără să se cunoască între ei și săltau sprinteni indiferent de vârstă. În jurul scenei, grupuri de artiști exersau emoționați până le venea rândul, în timp ce alții coborau din autocare. Costumele populare tradiționale din țară, dar și din Republica Moldova păreau că fac legea în materie de vestimentație, purtătorii lor trecând țanțoși prin mulțimea care-i privea cu admirație.
În ciuda șuvoaielor de bere, vin și a altor licori bahice, care curgeau iuți la vale, cu vigoarea anunțatelor vijelii de la meteo, nu am văzut, spre uimirea mea, oameni beți, semn pe care, confuz, oscilam între a-l atribui ori cumpătării petrecărețului strâmtorat, ori exercițiului și măiestriei urmașilor celor ce l-au silit pe Burebista să dea foc viilor.
Dar până și sărbătoarea, dacă nu e o afacere nimic nu e!
Vorbitorii de pe scenă se întreceau, care mai de care, să mulțumească organizatorilor, într-un ritual de captatio benevolentiae care arvunea viitoarele invitații.
Accesul spectatorilor a fost liber, ba chiar și negustorii prezenți își frecau mâinile că nu li s-a cerut nicio taxă, în afară de invitația de a contribui, după puteri, cu de-ale gurii pentru artiștii care făceau deliciul auditoriului pe scenă. Asta pentru că, la sărbătorile ce au loc prin județ, taxa cea mai comună este de o sută de lei de metrul pătrat ocupat. Negustorii se plângeau chiar că la Galați trebuie să plătească unui întreprinzător privat pe numele său cu teamă pronunțat, Adam, câte 1.500, 3.000 lei, pentru trei metri de spațiu rezervat la evenimente.
”Vin ăia cu chitănțile și te jupoaie", spunea nea Relu, care m-a rugat să nu-i dezvălui numele întreg ca să nu-i crească din el o viitoare taxă de gură-slobodă.
”Adam face contract cu primăria, închiriază terenul și apoi te rupe la pungă”, povestește madam Tanța, negustoare de șervețele și bețișoare de urechi. Un fel de externalizare a serviciilor de către primărie. ”La Tecuci, se cer pentru trei metri opt sute de lei", se jeluiește un vânzător de ii tradiționale românești aprovizionate din Shanghai, via Niro București. Recordul l-a stabilit taxa de 13.800 de lei plătită pentru două module de 12 metri la terasă, pentru o săptămână, de către proprietarul grătarelor, Cătălin Burduja din Cosmești.
Mi-ar fi milă de acești oameni dacă nu mi-ar fi milă mai curând de noi, pentru că, până la urmă, tot consumatorul suportă tot deranjul prin nota de plată. Noroc cu câte o sărbătoare câmpenească de felul celei a bujorului, de altfel admirabil organizată, la care poți participa ieftin spre gratis, cu condiția să nu pui gura pe nimic, fără să sufli ca-n iaurt.
