În anul 303, împăratul roman Dioclețian era convins că va fi victima unui complot creștin. De aceea, a dat ordin ca toată literatura creștină să fie arsă în piețe publice.
Ginerele său înscenează două incendii în palatul imperial, iar împăratul a dispus ca toți creștinii să revină la venerarea zeilor păgâni. Au fost arestați și executați nenumărați adepți ai lui Hristos.
Gheorghe, fiul al unei familii de vază, urcase treptele armatei până în postul de șef în garda imperială; în ciuda acestui fapt și a tendinței naturale de autoapărare, s-a prezentat în fața Senatului și a împăratului, refuzând să renunțe la credința sa întru Hristos și acceptând să primească martiriul.
Gheorghe a fost condamnat la moarte, dar a fost mai întâi torturat ca să renege credința creștină. A fost bătut cu vâna de bou, încălțat cu sandale de fier înroșite în foc și pline de cuie, a fost tras pe roată, i s-a pus o lespede pe piept, a fost împuns cu sulița, a fost aruncat în apă cu o piatră de gât (dar a plutit pe valuri), a fost aruncat în groapa cu var timp de trei zile. În cele din urmă, a murit din cauza rănilor.
Destinul numelui său a fost puțin ciudat, căci Gheorghios înseamnă în greacă „agricultor”.
La început de mileniu 2, cruciații l-au avut drept patron spiritual. În țara noastră, Ștefan cel Mare l-a ales și el drept ocrotitor și este încă patronul armatei naționale.
Iconografia îl reprezintă cel mai des sub forma unui cavaler în armură, care ucide un balaur cu sulița. Balaurul este păgânismul.
În popor, Sf. Gheorghe este extrem de iubit. Dovadă este că aproape un milion de români îi poartă numele.
