Din colecția "Cele mai triste poezii rămase tablou"
Era târziu şi toamnă când a venit Maria –
o văd... (până la steauă!)... superbolă şi rece,
aduce crizanteme şi caută-nspre geamuri
încetul şi-ncetarea în toi fără de lege!
S-apropie de poartă şi trece prin răpciune
ca pasărea-nnorată şi gata de plecare,
s-apropie de mine şi nici măcar nu-ntreabă
cum stau legat (aiurea!) de mâini şi de picioare!
O văd foarte frumoasă în rochia aceea
ţesută la războiul în/depărtării care
m-a scos din adâncime şi mi-a tăiat nălţarea,
şi-acum se-ntoarce neagră şi crizantemătoare!
Şi e târziu... şi-i toamnă... şi tace mult Maria
pe marginea-ncetării – cea fără de cuvinte! –
Aprinde lumânare, îşi face semnul crucii,
îmi dă vreo două lacrimi... şi pleacă înainte!
