* Regizorul Eugen Făt ne vorbeşte, într-un interviu, despre premiera „Labirintul Irinei – alb”, care va avea loc sâmbătă, 7 martie, la Teatrul Dramatic *
- Sunteţi la a treia punere în scenă la Galaţi, după „Femeia ca un câmp de luptă” şi „Tot ce se dă”. Această nouă piesă are un titlu intrigant: „Labirintul Irinei - alb”. Care sunt semnificaţiile?
- Am vrut să specific neapărat cuvântul „alb”, pentru că, în mod normal, „albul” e un semn al păcii, al liniştii, al bucuriei. În spectacolul meu, însă, „albul” e semnul morţii. Şi atunci am vrut neapărat ca titlul să conţină cuvântul „alb” şi să las restul explicaţiei pentru după spectacol, când spectatorii vor înţelege de ce am vrut să se numească „Labirintul Irinei - alb”.
- E un text personal…
- E un text făcut după un anunţ pe blogul meu şi pe blogul unor prieteni, am să pun anunţul şi în caietul spectacolului ca să se ştie cum am început acest proiect: „Regizor, colecţionez poveşti cu vise (visate sau nevisate)… de oameni care trăiesc (sau nu) în acelaşi timp cu mine… despre ce aţi visat sau doriţi să visaţi… de la visători care vor să-şi vadă visul realitate… pe o scenă. Ofer posibilitatea trăirii lor într-un spectacol de teatru aparte”.
Acesta este anunţul postat, în urma căruia am primit 48 de de texte, de poveşti. Niciuna nu avea dialog. Şi atunci am luat aceste poveşti, am scris pe o foaie de hârtie care sunt elementele principale ale fiecăreia, şi am ajuns la concluzia că majoritatea aveau în ele fluturi. Şi atunci am zis că o să încep povestea mea pe bază de fluturi. Din toate acele idei am făcut un text, pe care apoi l-am rescris, l-am dialogat.
- Piesa este, aşadar, o colecţie de vise.
- Cei 48 mi-au trimis efectiv visele lor. Ce au visat ei noaptea. Ce nebunii, ce halucinaţii, ce deformări, ce călătorii au avut. Ideea aceasta porneşte de fapt din „Tot ce se dă”. Este o replică acolo: „poate stă şi acum şi ne fură visele”. Ei bine, eu nu am furat, ci am împrumutat visele şi am făcut din ele un text de şase pagini, în care efectiv ne-am jucat. Am vrut să facem personaje, să facem călătorii, am vrut să intrăm în mintea unui om, e drept, în mintea unui om bolnav.
- Şi firul epic?
- E povestea unei fete care ajunge într-un azil de nebuni, iar noi prezentăm în acest spectacol ultimele ei clipe de viaţă, ultimele ei vise. Teoretic, piesa ar fi putut să se numească „Ultimele 90 de minute din viaţa Irinei”.
- Eu un text greu, e un spectacol cifrat?
- Nu mai greu decât orice vis. Sunt multe simboluri, normal, ca în orice vis. Visăm că zburăm, că ne întâlnim... Am încercat chiar să mă joc şi să nu ofer explicaţiile mele, ci să las liber la interpretare.
Fiecare să înţeleagă ce vrea din această poveste. Şi sunt ferm convins că fiecare va înţelege ce vrea din această poveste. Dar am făcut totul ca o joacă. Am construit, dar am şi deformat personaje, le-am deformat chiar la nivel vizual.
Va fi un impact vizual puternic asupra spectatorilor, pentru că nu sunt personajele reale din piesele clasice. Apoi, la nivel vocal sunt deformaţii, nu sunt voci normale. Apar tot felul de elemente aruncate în acest spaţiu al Iriniei: o eclipsă de lună, la un moment dat începe să ningă. Irina îşi cheamă vizitatorii, diverse personaje, pe care le transformă. De exemplu, la un moment dat, o aduce pe mama ei, pe care o face mai tânără, o transformă într-o colegă de joacă.
- Interpretarea piesei e similară cu interpretarea unui vis?
- Da. 90 la sută din spectacol e construit din visele Irinei, patru la număr, care apar brusc, intercalate, suprapuse. Exact ca visele pe care le avem cu toţii.
- La un alt nivel, totuşi…
- Diferă dimensiunile. Dacă visul e personal, piesa se adresează unui public de peste 300 de oameni. Am lucrat la alte dimensiuni, dar am încercat să păstrez acele detalii, elemente dintr-un vis real.
