Trăind în România, ești mereu pândit de riscul de a deveni psiholog. Nu un amator interesat de cotloanele sufletului ‒ ce-o mai fi, ce s-o mai întâmpla pe-acolo ‒, ci unul adevărat, cu acte. Și odată ajuns psiholog, ăla ești! Nimeni nu mai dă doi bani pe tine, nu te mai angajează nici dracul, nu te mai iau nici prietenii în serios, te pierzi în masa incoloră a legiunilor de psihologi care ies încolonați an de an de pe porțile facultăților.
Sunt mulți! Incredibil de mulți!
Unde întorci capul, dai de un psiholog. Chelnerul care îți aduce cafeaua e psiholog la bază. Vecina împietrită în fața televizorului, la telenovele, nu se uită ca proasta, ci privește personajele dintr-o perspectivă psihologică, în baza pregătirii sale. Controlorul de bilete din tramvai e și el psiholog; fără această pregătire n-ar putea citi dintr-o privire un blatist. Ziaristul care-și pune semnătura semeață sub știrile luate de la agențiile de presă este, de cele mai multe ori, psiholog. Tinerii căzuți la bac sunt primiți la psihologie mai degrabă decât la alte facultăți în baza promisiunii lor că-și vor lua bacul cândva. Domnii și doamnele care fac prima facultate la 40-50 de ani se orientează de obicei spre psihologie. Iar bătrânii contabili cu bacalaureat de pe vremea lui Dej își împlinesc traseul academic al vieții tot cu o facultate de psihologie, ca să nu intre pe poarta cimitirului fără dimplomă universitară.
N-aș fi remarcat abundența asta de psihologi dacă nu vedeam zilele trecute unul comentând cutremurele care ne zgâlțâie în ultima vreme parcă mai des ca niciodată. Și dacă tot era acolo, omul și-a dat cu părerea și despre întârzierea trenurilor în Gara de Nord, pentru că și anul acesta zăpada ne-a luat pe nepregătite în mijlocul iernii. Ați remarcat, desigur, că fiecare televiziune are cel puțin 2-3 psihologi de serviciu, pe care îi cheamă să comenteze orice. Ziarele au rubrici de psihologie; undeva, într-un colț, printre știri despre țâțe și divorțuri, cititorii găsesc răspunsuri la frământările lor. Ce să mai vorbim de reviste? Nu există una fără psiholog. Iar Internetul... Ce colcăială de psihologi și Internetul ăsta!
E o modă a psihologiei, e o adevărată invazie a psihologilor. Oriunde ai fi printre români, dacă arunci căciula în sus, în 9 din 10 cazuri va cădea în capul unui psiholog. Mai exact, în capul unui absolvent de psihologie.
Se simțea nevoia de psihologi după ce în comunism, când lumea o luase razna rău de tot, nu găseai unul nici cu Securitatea. După Revoluție, golul a fost umplut și i s-a clădit și un moț uriaș, mai mare decât baza. Universitățile s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie, iar facultățile de psihologie și ele, fiind mai ușor de înființat decât unele de inginerie. Cu niște hârtie și cu un pix, gata, ai dotat o facultate, imediat încep să curgă promoțiile de psihologi. Dar și așa, tot nu-i găsești acolo unde chiar este mare nevoie de ei: în grădinițe, școli, spitale. Pentru că cei mai mulți nici nu ajung să capete dreptul de liberă practică, rămân doar cu diploma și cu o rubrică bifată în CV. Nu prea ai de unde alege.
Învățatul fără scop e o boală grea a învățământului nostru. Nu există nicio legătură între ce produc universitățile și ce cere piața. Psihologi, dar și preoți sau jurnaliști, ies din marile uzine universitare pe bandă rulantă, la roata căreia învârt într-o veselie dementă, pe rând, nenumărații miniștri ai învățământului. Și când banda rămâne fără încărcătură, se aruncă pe ea tot ce cade la mână, inclusiv studenți fără bac. De aia spun că e riscant să trăiești în România. Mai devreme sau mai târziu cineva te va sălta de pe stradă și te va duce la o facultate din fundul curții să te facă psiholog!
