Înaintez prea greu şi prea încet...
(nimeni nu vrea să-mi zică şi să-mi vâre
în cap ideea trenului pierdut)...
parc-am ajuns cu viaţa pe târâre!
Mă simt şah mat şi-n plus şi-n dezacord
şi-n contrasens cu drumul şi tictacul
când văd că se codeşte şi nu vrea
să se aţină-n calea mea nici dracul!
Nu vrea să vadă cum îşi bate joc
(un demiurg) de starea mea, cum doare
cest greu şi lung şi mult şi inutil
şi trist de/mers în ceastă-naintare!
I-aş mulţumi frumos, dacă ar vrea
să-mi taie calea patimii eterne,
i-aş da (de dulce) un pamflet cu proşti,
cu mincinoşi vopsiţi şi baliverne!
I-aş plânge morţi şi i-aş sufla şi-n borş,
i-aş achita şi ratele la bancă,
l-aş scărpina-ntre coarne până când
m-ar unge tartor drăcărimea francă!
Însă nu vrea, nu ştie...prea-i sfios
şi prea-i neutru cest domn s/pus anume
(la drumul mare şi la drumul mic)
ambasador plenipotent în lume!
Deci, aşadar şi prin urmare, n-am
vreo şansă, vreun noroc pentru scăpare,
n-am nici un chichirez, zadarnic beau
fierturi de hocus-pocus şi calmare!
Înghit ideea trenului pierdut
din pricini chioare, din ne/hotărâre...
şi tac şi-ndur şi strig şi merg...şi-ncerc
până la capăt, simplu, pe târâre!
