Şi, domnişoară Mi, mă ia în primire un fruntaş oltean din Gârla Mare, plin de aroganţă până la fruntea îngustă şi teşită, şi plin de glagorie până la genunchiul broaştei, şi se răsteşte la mine, şi înţeleg că n-am încotro, că trebuie să merg la tuns zero şi la duş şi la echipare cu haine de soldat marinăresc, şi mă strigă, şi mă numără, şi mă notează în carnetul să cu scris analfabetic, şi mă pune ultimul într-o grupă de zece persoane încolonate…
Şi pe mine, domnişoară Mi, mă doare în cotul Donului şi în curbura Carpaţilor…mă uit la mine (şi la ceilalţi) şi mă umflă râsul, mârlanii cu grade mi-au dat o bluză largă şi scurtă şi jerpelită, un pantalon larg şi scurt şi jerpelit, o beretă largă de nu stătea niciodată cum trebuie pe cel de sus, ori rămânea cu faţa la spate când făceam stânga împrejur, şi nişte bocanci harcalăi şi mult mai mari decât talpa mea suavă, de mergeam prin ei fără să se mişte…şi, gata, soldatule! alinierea! fuga marş! culcat! drepţi! la sala de mese, adunarea!…ce-aş mai mânca nişte carotidă de oltean împuţit şi prost!…ce-aş mai ruga-o pe mama să vină să mă ia şi să mă ascundă în pântecele sale (cel mai sfânt şi sigur loc din Haos, da?)!…În sala de mese, ce crezi? crezi că, gata, mănâncă fiecare cum vrea şi când vrea? nici vorbă, domnişoară Mi!…fiindcă sunt nişte etape de parcurs până la lingură şi farfurie, nu?…Şi urlă olteanul: are toată lumea poftă de mâncare? (desigur, răspunsul unanim şi în cor trebuie să fie "daaaaaaa!"); are toată lumea farfurie? daaaaaaa!; are toată lumea cană? daaaaaaa!…etc. etc….apoi, cu voce de tunet şi cu ochii bulbucaţi de satisfacţie: mâncaţi!!!…Dacă îndrăznea unul sau altul să zică nuuuuuuu!…auzeai: lasă gălăgia în sala de mese!…etc etc…ce-aş mai ronţăi nişte urechi de oltean educat la fără frecvenţă!…apoi, la sfârşitul mesei, acelaşi ritual târtănesc: a fost bună mâncarea? daaaaaaa!; este sătul soldatul român? daaaaaaa!; este fericit şi bucuros marinarul român? daaaaaaa!…apoi: afară! fuga! marş! alinierea! tonul la cântec!…şi trebuie să cântăm zâmbind, cu pieptul zvârlit înainte, un cântec ce mă scoate şi astăzi din răbdări: "noi ne-am născut/ şi am crescut/ din dragoste de ţară!…şi, auzindu-ne cântând "noi ne-am născut!", târlanii cu trese galbene ca floarea bostanului strigau şi rânjeau în cor: "rău aţi făcut!"…
Noaptea, după ora de stingere obligatorie, stăteam în pat şi plângeam în şoaptă…şi scriam texte de dragoste la fetele rămase să mă aştepte până la victoria finală!
