În cultul arhaic al Primăverii, pe lângă sensul/rosturile lui biblice, Paştele-i încă motiv/forţă de primenire, de purificare, de uitare a Deşertăciunii. Pe lângă acestea toate, aşteptarea/sosirea Paştelui, prin toate reprezentările şi modurile sale de manifestare, indiferent că se întâmplă/petrec în biserică, în Cale, A/Casă, Ori/Unde, încă (mai) constituie cel mai puternic prilej de aplecare la picioarele Cuvântului... (la Început a fost Cuvântul, nu?)... de transformare/transfigurare a răului, de pătrundere (cel puţin imaginară) în dimensiunile Igienei Universale, de aruncare a lăcomiei, laşităţii şi lenei la groapa cu produse uzate/expirate ale civilizaţiei terestre, de zvârlire (în sfârşit) a invidiei, urii şi ciomagului în muzeul de vechituri omeneşti.
Sigur că da!... Dacă, aşa cum stă aşezat în Carte (prin sârguinţă apostolică) Învăţătorul/Mântuitorul a făcut Hemo/Craţie (a demonstrat cât de puternic poate fi glasul/cuvântul sângelui pe Altarul Jertfirii de Sine) nu înseamnă, oare, că nimic nu se poate fără sacrificiu? nu înseamnă, oare, că nici viaţa şi nici moartea, nici lumina şi nici întunericul, nici trupul şi nici sufletul, nici alfa şi nici omega, nici Iubirea şi nici Poezia nu pot fiinţa/exista fără Jertfire Unui Sine?...
Sigur că da: Jertfirea Sinelui Tău pentru Alţii, nu Jertfirea Sinelui Altora pentru Tine, nu? Pentru că, din păcate/nefericire, în cultul modern/actual al Primăverii, sensul/rostul biblic al Paştelui şi-a pierdut din semnificaţie, din frumuseţea milei/miluirii, din înălţimea şi adâncimea simplităţii, din bucuria că suntem parte a Creaţiei, parte a Veşniciei alcătuite din Viaţă şi Moarte, deopotrivă! Se vede şi se aude în/din toate unghiurile/cotloanele că aşteptarea/sosirea Învierii este (din ce în ce mai abitir) o alergare şi o năpustire în/spre uciderea şi devorarea blândeţii unui miel, spre cât mai multe seminţe de pasăre, nu numai roşii, cum tradiţia, ci în toate nuanţele Luminii... (şi Cuvântul era Lumină, nu?)... ca şi cum sângele Mântuitorului ar fi (fost) verde, mov, albastru, galben, indigo...!
Iată ce spune Nichita Stănescu în Hemografia (Respirări - 1982): "A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum n-ai inventat nimic! Cum să nu: am inventat; numai că ştiinţa pe care eu am creat-o este atât de subtilă încât uneori se confundă cu firescul! Ea se numeşte Hemografia, adică scrierea cu tine însuţi!"... (Publicitate: Năpustiţi-vă! Azi e ultima zi de Paşte!)...
