Merg spre centru. Spre epicentru, mai bine zis. Cu autobuzul nouă merg. Merg încet, că şoferu-i în grafic. Nu se grăbeşte. Chiar bate darabana pe covrig. Chiar opreşte în toate staţiile. De multe ori, când vede că-i întârziat (era să zic mintal) nu mai opreşte-n toate staţiile. Vrea să recupereze. Vrea să intre-n normal. Dar nu despre pilotul auto-i vorba-n colţul de azi. Despre cu totul şi cu totul altceva. Despre ceea ce vedeţi şi dumneavoastră în fiecare zi, dar vă faceţi că nu vedeţi. Nu aveţi curajul opiniei. Vă doare-n trei virgulă paisprezece. Vă deranjează, dar nu vă băgaţi. Cică sunteţi toleranţi. Cică iubiţi democraţia, adică anarhia/haosul din toată ţara, instaurat după Marea Panaramă din Decembrie, cu mai mult de-un sfert de secol în urmă. Cine vă deranjează? Uite, domnişoara/maimuţa asta, de pildă! Cercopitecantroapa asta cu încălţări roşii, biodegradabile, cu zdrenţe pe toată lungimea acidulată a trupşorului plin cu şuruburi din encefăluţ până-n tălpuşoare, cu sânii expuşi la studiu-n mers, cu, cu, cu...! Mă şi mir la/de ce s-o mai fi îmbrăcat!...Dar nu ţinuta mă sâcâie, ci faptul că urlă (literalmente) la un nevinovat instrument digital. Urlă, dă ochii peste breton, se suceşte, se foieşte, se îndreaptă, se strâmbă, zici că dă ortul popii, se ceartă la cuţite cu-n gherţoi de la celălalt capăt al satelitului, promite vendete, zice fac/iu de-o mie de ori. N-o doare nici în bacalaureat că terorizează călătorii mai liniştiţi, că nesimţirea-i şi pornirea-i nu-s compatibile cu ordinea publică. Dar nimeni, absolut nimeni nu-i zice nici o vorbuliţă. Unii chiar o aplaudă tacit pentru că-şi manifestă idioţenia, personalitatea, vocaţia de caragaţă. Şi eu? Eu nu pot pentru ca să mă mai abţin. Îmi dreg timbrul şi-i spun lent, dar răspicat: „Domnişoară, vă rog foarte frumos şi elegant, nu mai turtiţi bruma asta de linişte publică! Sunteţi bolnăvioară? Vă duc eu la un medic specialist în cretinitudine, gratis, poate vi se suie aia la loc, în tărtăcuţa de viitoare mala/divă pe la nu mai ştiu care televiziune cu primitivi şi alienaţi!”...Vai de capul creierului meu! – cum ar zice Nichita. Atât i-a trebuit fecioarei urlătoare la display. Şi se pronunţă: „Ce vrei, mă, hodorogule? Nu mai încape tineretul de tine! Nu-ţi convine? Mergi dracului pe jos! Fac ce vreau! Zic ce vreau! Fac iu! Ai noroc că nu-i iubi meu cu mine! Că te sătura! Ţi-ai naibii de ramoliţi! Las-că te mai văd eu pe traseu! Urâtule!”...Cobor la prima staţie, fericit că nu mi-a zvârlit cu „tableta” în nas! Alo, autorităţilor de la dezordine urbană! Ce mai faceţi?
O întâmplare fericită în autobuzul nouă Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
