Când m-au înconjurat lătrând furioşi, m-am lipit de un zid şi am stat nemişcată până când şeful haitei de maidanezi de pe strada Ana Ipătescu a dat semnalul să fiu lăsată în pace. Era vina mea: intrasem pe teritoriul loc şi miroseam a pisică. Pentru că da, sunt posesoarea unei pisici răsfăţate de apartament, pe care am adoptat-o după ce şi-a pierdut primul stăpân, mâţă care nu părăseşte casa decât pentru a merge la veterinar, într-o cuşcă de transport. Îmi sunt dragi şi câinii. Am suferit când Aldo, unul dintre cei doi câini ai tatălui meu, s-a stins din viaţă, bolnav şi bătrân, şi a rămas doar Frank, un fost maidanez temperamental, să domine curtea casei de la ţară. Am salvat un pui de pisică de pripas - biet ghem plin de purici, care nici măcar nu făcuse ochi - hrănindu-l cu seringa, iar când s-a făcut mare, i-am oferit o familie.
De ce v-am spus toate astea? Pentru că aşa înţeleg eu dragostea faţă de un animal: oferindu-i zi de zi apă, hrană, tratamente, alint şi joacă, dar mai presus de toate protecţia unui cămin. Tocmai pentru că mă consider o iubitoare de animale responsabilă, spun că locul câinilor nu e pe stradă. Şi nici într-un padoc. Şi nu pot înţelege dragostea de animale fără stăpân, manifestată în felul în care s-a întâmplat la recenta şedinţă a Consiliului Local. Îmi mărturisea una dintre doamnele susţinătoare ale maidanezilor de pe străzi că a adoptat un căţel: „Îl ţin când în casă, când afară, că îmi vin nepoţii”. Mă întrebam ce poate fi în sufletul bietului animal dacă azi e primit în casă, iar mâine e surghiunit la uşă, pradă maşinilor care îl pot omorî sau schilodi, pradă celor care nu pot trece pe lângă un căţel fără să-l lovească.
Revin la ceea ce s-a întâmplat la şedinţa Consiliului Local, când aleşii au decis că doar 150 din cei 1.300 de câini aflaţi acum în padocul Primăriei vor trăi acolo timp de un an. Restul câinilor, rămaşi neadoptaţi, vor fi eutanasiaţi. Oricât de dramatic sună, aleşii aplică legea. Ar fi putut spune că toţi maidanezii neadoptaţi, direct sau la distanţă, în două săptămâni de la capturare, vor fi eutanasiaţi, dar au preferat să le ofere câtorva dintre ei „şansa” de a sta în adăpost vreme de un an, timp în care poate vor căpăta o familie. Fie şi la distanţă.
Ce facem cu restul câinilor? Construim câte un nou padoc pentru fiecare o mie din cei 20.000 de câini comunitari, câţi se estimează că ar fi în municipiul Galaţi? Transformăm oraşul într-o puşcărie pentru maidanezi? Pentru că, fără exagerare, padocul nu-i decât o puşcărie. Nu doar fiindcă primesc hrană de numai 1,89 de lei pe zi, ori fiindcă maidanezii se sfâşie între ei, ci pentru că nu au parte de o familie şi un cămin. Pentru că asta înseamnă, pentru mine, dragoste şi grijă faţă de un animal.
E foarte uşor să critici o decizie care nu face decât să fie legală. E, de asemenea, foarte uşor să arunci cu noroi în cineva care nu-ţi împărtăşeşte opinia vizavi de această problemă, indiferent că tu eşti pro sau contra strângerii câinilor de pe stradă. Aşteptăm propuneri de soluţii viabile pentru încurajarea adopţiei: echipa Social Act Theatre a început, oferind câte un căţel la finalul fiecărei reprezentaţii cu "Doggystyle". "Viaţa liberă" ar putea, de exemplu, să publice fotografia şi povestea unui căţel sau a unei pisici, în spaţiul rezervat iubitorilor de animale. Aşteptăm, aşadar, propuneri concrete. Fiindcă ura şi instigarea la violenţă nu folosesc nimănui, indiferent dacă are patru sau două picioare.
