Am văzut pe scena Festivalului Naţional de Comedie de la Galaţi şi o secvenţă filmică à la Tarantino: un colaj din piesele lui nenea Iancu se sfârşea (parcă seamănă cu scena ca de tragedie greacă din filmul unui mare regizor şi de teatru - “De ce trag clopotele, Mitică?) cu trupul lui Caragiale adus în scenă… pe năsălie, cu fredonarea imnului Iancului, în care “Iancule mare, Iancule tare” devenea… “nenea Iancule”! O viziune interesantă şi curajoasă (trecând peste neîmplinirile scenice din spectacol), care ne-a amintit de zvonul că enormul Caragiale… chiar a murit! Adică, se zice că „nu se mai poartă”, sau nu se mai poartă… „aşa”, tot i-au învăţat până şi copiii replicile! Ca şi cum ai îmbrăca pantalonii… pe cap! Acum, că tot a murit, i se pot pune şi replici noi lui „moş Virgulă”, dramaturgul care s-a judecat cu teatrul ce i-a pus în scenă o piesă fără consultarea sa, el acceptând o singură dată să includă în textul său replica sugerată de un actor, Ion Brezeanu: „Nu mă zgudui că ameţesc!”.
De mai bine de un deceniu, începe să se vorbească însă despre „texte” şi nu despre „piese”, ce devin doar pretexte pentru demonstraţii filosofice uneori interesante, alteori forţate. De pildă, se cuplează idei simetrice din autori diferiţi - aşa cum se întâmplă, tot în Festival, să vedem, puse cap la cap, însemnările unor nebuni - unul de Cehov, altul de Gogol. Au mai fost un Ubu roi cuplat cu… Macbeth.
Noutatea poate fi şi ea unul din secretele succesului. „Surprinde şi vei fi aplaudat!” poate fi valabil însă doar slujit de talent şi având în spate cultură adevărată. Altfel, un public cu instinct bun şi cultură, precum cel gălăţean, aplaudă numai din politeţe. Mai ales când are „ghinionul” să realizeze că teatrul gălăţean face spectacole de multe ori mai bune decât teatre bucureştene de renume.
Instituţia Teatru e la cotitură: s-a cam săturat să joace clasic, dar încă nu a inventat fondul nou, ci doar o formă nouă. Teatrele de stat asigurau, cu decenii în urmă, şi educaţia, formarea de caractere, uneori însă chiar îndoctrinarea, prin reprezentări istorice pilduitoare, cu piese explicate apoi, ca pentru proşti, în manuale şcolare. Ele au creat în publicul vechi al teatrelor, dar şi pe cel care n-a călcat într-o sală de spectacol, ci s-a mulţumit cu o piesă la televizor ori la radio, un adevărat cult pentru dramaturgi precum Caragiale (azi „mort” pe scenă!) ori Delavrancea. Dar şi un gust pentru condeierii care ştiau să povestească realist şi emoţionat, romantic uneori, despre viaţă, precum Muşatescu, Sebastian ori Victor Ion Popa.
Regizorul Ion Sapdaru, de două ori premiat la festivalul nostru de anul trecut, prezent şi acum la Galaţi, în juriul festivalului, îmi spunea că „Steaua fără nume” a lui Sebastian, cu o bună traducere, îi emoţionează chiar şi pe cei din Belarus! Şi o spune un regizor care nu are numai experienţa noastră culturală şi din ţări estice, actor care a jucat la Bucureşti şi Hollywood, un dramaturg plasat printre primii zece la un concurs american de dramaturgie, cu vreo 600 de concurenţi, deci un om care vede şi ştie! Sebastian, iată, nu a „murit” decât la noi! Emoţia nu moare!
Sunt şi trupe independente, care joacă prin puburi, pieţe şi alte locuri nonconformiste. Se duc peste public, îi ţin calea, proaspete, dar slab finanţate şi uneori fără experienţă. Dar şi fără o rea experienţă! Cele de stat pot fi şi tentate la concesii, la „cioace”, dar pot aduce regizori mari. Am avut recent şi un prim astfel de festival la Galaţi. Dacă aţi participat la amândouă festivalurile, aţi câştigat!
