3. Savantul, istoria românilor şi pledoaria pentru drumul de fier
”Ia-mi poftiţi aci la papuci cu meşi, cizme galbine turcesci, caftane, orzulu pentru hanuri, alte mărfuri la baniţă, la oca, la bucată ori la şirag...”
Formidabila lucrare enciclopedică „Istoria româniloru”, publicată de savantul nostru în nu mai puţin de 14 tomuri, a fost de fapt un curs predat studenţilor la Istorie din Bucureşti. Este o culegere de documente comentate, cu unghiuri de privire înţelepte, aproape... detectiviste! Şi musai ar trebui predată cu responsabilitate în licee şi în facultăţi, în primul rând aici la Galaţi, urbea sa adoptivă, portul său de mare suflet! Însă, pentru aceasta, trebuie să se găsească şi niscai dascăli cărora să nu le fie lene ca să scuture de praf aceste comori!
Caricatura lui Urechia de N. S. Petrescu-Găină.
Polcovnic de modă rusească, ceauş turcesc, ori spătăresc – al comandantului cavaleriei domneşti adecă
Iară limba vechilor izvoade cumpărate cu acribie din anticariate burduşite de carte veche înseamnă, o să vedeţi, aur curat. Voi da deocamdată măcar câteva exemple: „Nartula încălţămintelor de ţeră turcească i oreşi-ce dintr´a băcăniei. Prea Înălţate Domne” hotăra şi „Cum să vândă prăvăliaşii de voia lor”: „Papuci cu meşi (încălțăminte fără toc, din piele subțire și purtată în trecut de bărbați, peste ciorapi sau papuci de pâslă – n.a.) buni cu postavu, iară de a doua mână (ori de la... second hand, cum am spune noi astăzi, după şart britanic – n.a.), mai proşti 1. bani 90. Cizme voinicesci, liochiu, bune, Cizme roşii turcesci (mde, moda era pre atunci exclusiv orientală! – n.a.) de omu mare. Cizme galbene de omu mare, căptuşite cu musulu” („muselină” să fie? – n.a.). Ori mai bine poftiţi binişor până-n piaţă – iată şi preţurile: „Iară oţetulu de vinu bunicelu, ocaua - 12 Bani. Ouăle – 3 Bani. Orzulu ce se vinde pe la hanuri (economia duduia pe atunci... cu un cal ori cel mult doi cai-putere! – n.a.) – 3 Bani. Lapte dulce, de oi şi de vaci, ocaua – 6 Bani. Morunulu proaspătu, ocaua – 45 Bani. Iară nisetru proaspătu, ocaua – 39 Bani. Iară ciga (cegă – n.a.) proaspătă, ocaua – 40 Bani. Iară crapulu proaspătu şi somnulu, ocaua – 24 Bani. (...) Păcura curată, ocaua – 24 Bani. Puiulu de găină - 12 Bani. Raci de baltă, suta – 15 Bani. (...) Săpunu de ţară, ocaua – 24 Bani. Sămânţă de inu, ocaua – 6 Bani. Iară cea de cânepă, ocaua – 4 Bani.”
Iată şi diferite cinuri şi grade militare ale epocii, tăvălite prin mierea arhaismelor vremii cele poleite: „Căpitan de dorobanţi, Polcovnic de vânători gătit şi călare, Polcovnic de ciocli, asemenea, Trei zapcii ai poliţei, asemenea, Polcovnicu de vânători spătăresc, asemenea, Polcovnicu de seimeni (mercenari pedeştri – n.a.), asemenea, Ceauş (furier sau uşier la turci – n.a.) agiesc (ai Agiei, Poliţiei adică – n.a.), asemenea.”
Boieri îmbrăcaţi după moda levantină: bineînţeles că se delectau cu manele, purtau işlic bombat pe creştet, giubea, şalvari şi iminei roşii turceşti, cu vârful întors, iar două slugi îi purtau de subsuori, să nu calce cumva în praf ori în clisă.
Şi critica... prea-criticului Maiorescu
“Camera totuş votează amendamentul şi împreună cu el toată legea o prevestire a apropiatei căderi a guvernului [generalului Gheorghe] Manu, care se şi întîmpla după 2 săptămîni. Dealtminteri, nenorocitul precedent al cheltuelilor provocate din iniţiativă parlamentară, fără cererea guvernului, fără studii prealabile şi fără considerarea bugetului general, şi nu mai departe decît în şedinţa Senatului de la 5 Fevruarie acelaş an, se votează în unanimitate (raportor V. A. Urechia) construirea unui local de teatru în laşi. Unanimitatea arăta tot odată cît de bine ştiau iniţiatorii unor asemenea cheltueli de lux să se folosească şi de agitarea «moldovenismului» de atunci.” Din câte se vede, hotărâri la plesneală se luau, din plin, şi pe atunci!
“În fapt, drumul de fier Galaţi-Bîrlad a sleit milioanele votate; dar nici astăzi (Dec. 1903) nu este terminat” –, intervenea critic parlamentarul conservator Titu Maiorescu în Volumul 4 din “Discursuri parlamentare cu priviri asupra desvoltării politice a României sub domnia lui Carol I”, analizând activitatea senatorului Colegiului electoral II Covurlui, liberalul V. A. Urechia. Interesant era şi faptul că, pe atunci, oraşele erau împărţite electoral pe colegii, fiecare dintre acestea purtând o culoare anume, imitând poate împărţirea pe cartiere şi culori a metropolei Constantinopol...
Şi mai consemna criticul Maiorescu, „inventatorul” lui Eminescu: „Memorabilă a rămas o caricatură de la 1868 intitulată (pe steagul purtat de Don Quijote Ioan Brătianu) Luarea Transilvaniei, în care «marele rabin» C. A. Rosetti, pe un car înhămat cu ţărani, şi fraţii Goleşti, într-o pagodă chinezească, sunt precedaţi de fostul ministru de culte Dimitrie Gusti cu o cruce ortodoxă în mînă şi urmaţi de ceata liberalilor (A. Treboniu Laurianu şi Papin Ilarianu, îmbrăcaţi ca ciobani cu bîte, V. A. Urechia în costum de paiaţă spaniolă etc.), formînd astfel armata neiciunalilor, şi pornind la răsboi în contra Austro-Ungariei. Se zice că inspiratorul caricaturei a fost d. Petre Grădişteanu”.
Partitura prea puţin cunoscutului compozitor de sfârşit de veac al XVIII-lea, Mihalache Moldoveanu.
Politica şi învăţământul superior
Tendinţele de stânga şi de dreapta ale epocii, de la centru la extreme, pătrundeau şi în şcoală, probate de tineret, dascăli înalţi precum Urechia având mult de lucru cu potolirea spiritelor tinere cele agitate!
În Cameră a fost “judecat” şi cazul unui profesor universitar din Iaşi, publicistul şi traducătorul tecucean Ioan Nădejde, cofondator al PSDMR (Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România) care a introdus politica în facultate, fiind pe dată învinuit de idei subversive, socialiste! Astfel, l-au judecat: “Cazul a fost atunci apreţiat de Universitatea din Iaşi, şi juriul profesoral, care a avut să judice pe d. Nădejde, a fost compus dintr'un liberal, după convingerile sale în afară de materia de Învăţăment, unde partidul politic nu are ce căuta, Urechia dintr'un eminent reprezentant al liberalismului în Camera de astăzi, d. profesor Tzoni, din d. Culianu, Rector al Universităţii, din d. Chinţescu.”
Domnul Maiorescu bagă şi dumnealui nişte strâmbe drumului nostru de fier, în discursul său din Senat: “Asupra drumului de fier Galaţi-Bîrlad. Contra sporirii cheltuelilor din partea Parlamentului. (şedinţa Senatului de la 22 Ianuarie 1891) A doua zi, senatorul Galaţilor, Vasile Alexandrescu-Urechia, aduce chestia drumului de fier Galaţi-Bîrlad din nou în Senat, se plînge, într'o interpelare, că nu se face nimic pentru construirea liniei Galaţi-Bîrlad, deşi Senatul o admisese de urgenţă, în Fevruarie 1889, ministrul lucrărilor publice de atunci, d. Al. Marghiloman (viitor premier, acuzat de colaboraţionism, în timpul ocupaţiei celei mai mari părți din România de către trupele Puterilor Centrale, altfel un dansator excelent, care deschidea balurile de la Palat – n.a.), aderase cu adeverat entuziasm şi i se şi promulgase un credit pentru studii în Martie 1890, fără ca d. Marghiloman să fi stăruit ca să se facă lucrările.”
2. Omul politic român care era acasă pretutindeni în Europa
I-am văzut, cu mare-mare emoţie, numele zugrăvit în aur - păi, cum se putea altfel? - chiar pe înalta cupolă a Ateneului Român, căruia i-a fost cofondator. Este şi autorul îndemnului celebru "Daţi un leu pentru Ateneu!" şi, uimitor lucru, pe atunci a fost posibil ca din leu peste leu, oferit şi de sărman, şi de bogat, să se ridice un edificiu proiectat de un talentat arhitect francez - Paul Louis Albert Galleron. Acesta, răsplătit de statul francez cu Legiunea de Onoare, a fost proiectant al unor clădiri în buricul Parisului şi chiar în Spania. A proiectat şi clădirea Băncii Naţionale din Bucureşti şi, prilej de mândrie pentru noi, gălăţenii, şi pe cea a filialei gălăţene a Băncii Naţionale, în stil neoclasic francez.
V.A. Urechia, despre care vom vorbi în continuare, a fost şi fondatorul Academiei Române. A fost chiar şi un distins membru corespondent al Academiei din Madrid, dar şi membru de onoare al Societăţii "Des amigos del pais de Madrid".
Poliglot desăvârşit, a fost căsătorit cu Francisca Dominica de Planohe, fiica medicului reginei Isabela a II-a a Spaniei. De la care a primit, ca dar de nuntă, un pat nupţial. Pat în care... s-a sinucis, cu mare vâlvă în epocă, Corina, fiica prea iubită a savantului gălăţean.
La îndemnul lui Urechia, celebrul ţăran-cărturar ardelean Badea Cârţan, care, în drumurile sale, aducând cărţi în limba română, bine ascunse, a fost găzduit şi la Galaţi, a mers pe jos până la Roma, depunând la picioarele Columnei lui Traian, cea mai veche... bandă desenată din istorie, o coroană omagială din bronz!
Râul Urechia curge şi acum peste Ocean
Savantul gălăţean de talie mondială V. A. Urechia a avut, în Ţara de Foc, un râu care i-a purtat numele: Rio Urechia, alături de alte denumiri brodite de marele explorator, căutător de aur şi... dictator român Iulius Popper: Punta Sinaia, Monte Lahovary, Rio Rosetti, The Valey of Iassy, Broshteni Park şi altele!
Urechia este neobositul căutător prin arhive vechi, prăfuite, izvodind "Istoria româniloru - cu numeroase ilustraţiuni, planuri de resboiu etc." (14 volume, tipărite între 1891 şi 1902, la Tipografia "Gutenberg" din Bucureşti), "Istoria școalelor de la 1800-1864", în patru volume, scoase între 1892 şi 1904, precum şi studiul intitulat "Domnia lui Ioan Caragea" (1897-1898) - reformatorul care a rămas în istorie însă drept… domnitorul ce ne-a "dăruit" ciuma lui Caragea. Istoricul a cules şi numeroase documente străbune scrise între anii 1769-1800 şi multe altele, precum Codex Bandinus - un memoriu asupra scrierii lui Bandinus de la 1646 urmat de text, însoțit de acte și documente!
Cine dintre noi, cei de azi, care ne mulţumim să repetăm că Urechia ne-a donat... "nişte" cărţi, fie ele şi incunabule sau preţioase gravuri de Rembrandt, poate şi prima statuie ridicată la Galaţi, chiar pe banii săi, ştie însă ceva, cât de cât, despre opera scriitoricească a gălăţeanului nostru prin adopţie, operă, să vezi şi să nu crezi, trecută prin absolut toate genurile literare?
Ieşeanca Luiza Pester, a doua soţie a senatorului, pictată în ulei de marele Nicolae Grigorescu! Nu oricine avea parte de penelul maestrului, nu-i aşa?
Ce ştiţi despre... scriitorul Urechia?
Savantul a publicat şi proză preţioasă, precum "Grinda de aur sau Prevederea unui părinte bun", "Logofătul Baptiste Veveli" ori "Coliba Măriucăi".
Omul politic de pe... "scena" europeană a scris şi teatru-teatru! Care i-a adus chiar şi importante beneficii financiare - semn, nu-i aşa, al valorii deosebite a textelor, pe care Urechia, educat la modul internaţional, le-a donat unor opere de binefacere. A scris astfel piesa, ca să vezi, de dragoste chiar, intitulată "Cum era ea?", piesa "Fidanțata imperatorului", piesele istorice "Vornicu Bucioc", "Banul Mărăcine" şi "Curtea lui Neagoe Vodă".
A învățat muzica bizantină de la tatăl său, Atanasie (medicul sultanului Abdul Hamid I), care a fost psaltist al Marii Biserici din Constantinopol (catedrala "Sfânta Sofia"), iar mai apoi în cadrul Școlii Patriarhale de la Constantinopol. Acesta s-a stabilit în Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea. Între anii 1797-1809, a predat muzica bizantină la Mănăstirea Căldărușani.
Desprins parcă de pe Columnă, românul venit în opinci a fost atracţia fotografilor din întreaga lume
Cine îl împunge satiric-rău pe Vodă e dat afară
Serdarul a fost al doilea secretar al domnitorului Ioan Caragea. În "Enciclopedia română" a lui Corneliu Diaconovici se menționează că serdarul "nu trăiește în pace cu domnul său decât vreo doi ani, căci fiind bănuit că scrie satire anonime contra acestuia, este în primejdie să-și piardă viața și scapă numai în casele boierului Iordache Filipescu, unde este găzduit și protejat patru ani, până la plecarea lui Caragea (1818)". În Prefața traducătorului (George Sion) la Istoria generală a Daciei... se menționează că Dionisie Fotino a trăit ca vătaf de curte sub patronajul boierului român banul Constantin (Dinu) Filipescu. A avut și funcția de serdar.
Dionisie Fotino, o personalitate culturală care nu-l putea decât inspira cultural pe micul Basil Urechă, scria în "Istoria generală a Daciei", scoasă, nu în Sărindari, ci tocmai în culturala Vienă, la 1818, a susținut acolo extrem de îndrăzneaţa idee pe atunci a romanizării dacilor, scriind că "corcindu-se între sine, romanii și dacii au format un popor amestecat și deosebit."
Tot în Viena, în 1818, a publicat "Noul Erotocrit", o parafrază a unei întinse poeme romantice din sec. al XVI-lea a poetului cretan Vincenzo Cornaro, poemă care devenise populară în toată Grecia.
Cabinetul de lucru al lui Urechia.
Autorul moral al lui Badea Cârţan
În octombrie 1899, a avut loc, la Roma, cel de-al XII-lea congres de istorie al orientaliștilor, cu nu mai puţin de 700 de delegați din 40 de țări, printre care și România, delegația română fiind condusă de către V.A. Urechia. "Badea" Gheorghe Cârţan a venit însă pe jos, trecând prin Timișoara înstrăinată pe atunci, apoi prin Szeged, Budapesta, Viena, Salzburg și Innsbruck. De aici a trecut munții Alpi, precum Hannibal odinioară, pentru a ajunge la Genova, iar după ce a petrecut 43 de zile pe drum și a rupt patru perechi de opinci, a intrat în Roma.
(Va urma)
1. Cum să îl... spânzurăm pe marele român?!
„Mi-am văzut spânzurătoarea!” şi, neavând încă destui bani pentru un cavou în ţară, la Galaţi, deja... „aveam acum un monument foarte înalt, pregătit la Vidin fără nici o cheltuială”, povestea cu umor chiar domnul Urechia în ziarul „Viaţa” în ultimii ani de secol XIX, notă reprodusă de prof. Zanfir Ilie în volumul „Faţete ale publicistului şi memorialistului Vasile Alexandrescu Urechia”, scos la Editura ”Axis Libri” a bibliotecii judeţene gălăţene.
Savantul gălăţean prin adopţie îşi mai amintea, în altă nota a sa „Cum era să fiu spânzurat”, că fusese avertizat de scriitorul Bogdan Petriceicu Haşdeu, parlamentar, cunoscut ca autor al dramei „Răzvan şi Vidra” (numele său a revenit de altfel Universităţii de Stat, dar şi Teatrului Muzical – Dramatic din oraşul Cahul, Republica Moldova!), o piesă istorică, din care reproducem acum un mic fragment: „Amice Urechia, nu debarca, dacă treci în Bulgaria (…), că Mitad-paşa a hotărât să fii spânzurat.”
Urechia riscă însă să treacă prin teritoriul aflat sub stăpânire turcească într-o vreme în care România era acuzată că ar susţine răscoalele antiotomane bulgăreşti, pur şi simplu pentru că omul de cultură gălăţean se lupta pentru susţinerea limbii şi culturii româneşti în comunităţile de limba noastră din diaspora. Aşa cum se întâmplă, din păcate şi astăzi, în state unde trăiesc etnici români! Adică, „mă gândeam mereu cum am face, cum am drege să înmulţim factorii culturali români în Macedonia”! Şi, într-adevăr, la Vidin, el a fost chiar recunoscut de o cunoştinţă, care îi arată: „Uite acolo (…), la marginea cetăţii este ridicată spânzurătoarea pentru d-nia-ta (prescurtare pentru „domnia ta” – n. red,), care eşti denunţat, de spionii [turci] din Bucureşti, că vii trimis de [prim-]ministrul Brătianu, ca agent de răsculare al bulgarilor.” Lucru mincinos! Însă, iată şi o întâmplare care arată că un patriot adevărat poate muri la propriu pentru cultura ţării sale şi păstrarea limbii peste tot unde aceasta se vorbeşte!
Ahmed Şefik Midhat Paşa – nu există niciun nume de familie – Marele Vizir al Imperiului Otoman, a fost însă un mare democrat otoman, aflat pe unul dintre ştatele de conducere din ultima perioadă Tanzimat, adică perioada Reformelor. El este cel mai faimos pentru că a condus mișcarea constituțională otomană din 1876 și a introdus Prima Eră Constituțională, dar a fost și o figură principală a reformei în administrațiile educaționale și provinciale. El a făcut parte dintr-o elită guvernantă care a recunoscut criza în care se afla Imperiul și a considerat reforma ca fiind o nevoie urgentă. Midhat Paşa este descris ca o persoană cu o atitudine liberală și este adesea considerat unul dintre fondatorii parlamentului otoman. Şi totuşi, iată că până şi el apelase, cu mână forte, la „blânda” metodă coercitivă a... spânzurătorii!!! Savantul „Urechiă” (el însă... îşi... falsificase arborele genealogic, precum şi alţii din epocă, încât se crease parcă o modă, el susținând că s-ar trage din cronicarul Grigore Ureche!) a fost descris de istoricul Caroline Finkel drept „un adevărat reprezentant al optimistului Tanzimat de origine... masonică, care credea că tendințele separatiste ar putea fi contracarate cel mai bine prin demonstrații".
O execuţie de tâlhari în Ţara Românească a acelor vremuri
50.000 de franci, dintr-o singură piesă, donaţi unei cauze nobile... europene!
Urechia scria, cu o mare tristeţe : "Străbunii noştri ridicau biserici şi înfiinţau spitale. Avem nevoie însă de biserică culturală în care naţiunea să-şi deştepte conştiinţa şi să se lumineze". Iată, de pildă, şi o mostră a propriului său talent literar: "Când cineva a ajuns la domnie, la tronul ţărei Moldovei, ca Măria Sa Vodă Gasparu, pe calea isteţiei şi a risipei altora, n'are urechia surdă, nici ochii înhobotaţi (a împodobi mireasa la cununie - n.a.). Ia sema Goia: limba cea mlădioasă a Măriei Sale ascunde băşica cu venin a şarpelui. Adu[-]ţi aminte de vorbele cu care, de faciă cu Bucioc, mustră, lovind cu topuzul (sceptru sub forma unui buzdugan bătut cu nestemate - n.a.), pre căpeteniile resculatorilor de la Orcheiu”. Observaţi şi parfumul încă medieval al limbii noastre strămoşeşti! Tocmai am reprodus mai sus o frumoasă replică a personajului Septilici, dregător din drama "Vornicul Bocioc", scrisă de al nostru gălăţean prin adopţie, V. A. Urechia. (cinul, rangul de “Vornic” fiind mare dregător din Sfatul domnesc din Moldova, însărcinat cu supravegherea Curții, conducerea treburilor interne ale țării, având și atribuții judecătorești – n.a.).
Piesa "Banul Mărăcine" aducea însă şi foarte mulţi... bani, însă autorul îi dona francezilor băjeniţi din Alsacia, el fiind implicat în lumea politicilor internaţionale - mde, om cu griji... europene. Nu degeaba a şi fost (primul român!) propus de la Berna spre Premiul Nobel pentru Pace, chiar la prima ediţie a acestuia!
Coperta unui volum (din cele 14 la număr!) al „ISTORIEI ROMÂNILORU – cursu făcutu la Facultatea de Litere dupe documente inedite”, izvotit de savantul nostru gălăţeam de voie şi nu de nevoie!
Gălăţean de-al nostru... de plăcere, şi nu cu sila!
Născut la Piatra Neamț, savantul Vasile Alexandrescu Urechia, alias Vasile Popovici, fiu de clucer – adică, de boier păstrător al cămărilor domnești, gălățean prin adopție, a fost şi primul român nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace, chiar la prima sa ediție, cea din 1901.Că, dacă nu intervenea, necruţător, moartea sa, ne-ar fi adus nouă, Galaţiului, însă şi României întregi, înalta onoare a Premiului Nobel, şi nu orice premiu, ci chiar Premiul Nobel pentru Pace, oferit doar celor implicaţi în buna politică universală; o dovedeşte, evident, şi faptul că, de pildă, chiar un an mai târziu, în 1902, a fost recompensat cu acelaşi înalt premiu şi prietenul său elvețian Charles Albert Gobat, secretar general al Uniunii Interparlamentare europene – strămoaşa Consiliului Europei de astăzi! – și secretar de onoare la Parlamentul Internaţional Peace Bureau din Berna.
Mi-a făcut plăcere să înregistrez şi reacţia superadmirativă a Excelenţei Sale Mister Hans Klemm, ambasadorul SUA la București, care aducea în 2016 o donație Bibliotecii fondată chiar de însuşi domnul senator Urechia. Diplomatul chiar a exclamat "Wow!" atunci când l-am informat despre Nobelul gălățeanului! Mai mult invidia, decât binemeritata admirație!
(Va urma)
