Dacă România va mai reuşi să plătească pensiile actualilor salariaţi e o întrebare pe care ne-o punem din ce în ce mai des, fără a avea măcar certitudinea unui răspuns. Singurele lucruri palpabile sunt faptul că, de mai bine de cinci ani, din 2008, contribuţiile sociale nu mai reuşesc să acopere nici jumătate din plata pensiilor, fiind necesare subvenţii uriaşe de la bugetul de stat. Şi toate acestea în condiţiile în care şi salariaţii, şi angajatorii plătesc lunar sume importante către CAS.
Conform informaţiilor de la Ministerul de Finanţe, în 2006, se cheltuiau 20,2 de miliarde de lei din asigurări sociale şi 18,5 miliarde de lei de la bugetul de stat, pentru acoperirea integrală a pensiilor. În 2013, raportul este total răsturnat: contribuţiile sociale au acoperit 37,6 miliarde, în timp ce de la bugetul de stat s-au cheltuit 50 de miliarde de lei. Totodată, se observă că, dacă în 2006 cheltuielile totale pentru pensii se ridicau la 38,7 miliarde de lei, în 2013, s-a ajuns la 87,6 miliarde, cu 48,9 milliarde mai mult decât în urmă cu şapte ani.
Această creştere se întâmplă pe fondul scăderii numărului de pensionari. În 2001, erau 6,19 milioane de pensionari, iar la sfârşitul lui 2013 se înregistrau cu un milion mai puţin. Însă numărul de salariaţi care să susţină sistemul de pensii a rămas în acest timp cam acelaşi, de 4,4 milioane.
Trist este că tăvălugul nu are nicio şansă să fie oprit. Populaţia e în cădere liberă, de la an la an românii fiind tot mai puţini. În plus, cei mai mulţi dintre angajatori ţin oamenii cu salariul minim, astfel încât să dea sume cât mai mici la stat. Pe de altă parte, există un adevărat exod al mâinii de lucru spre statele europene, unde se plăteşte ceva mai bine. Numărul celor care iau calea străinătăţii e din ce în ce mai mare, de vreme ce guvernanţii asigură locuri de muncă doar flecărind pe la tribunele electorale.
În loc să gândească strategii economice menite să creeze locuri de muncă, aleşii noştri au ales cea mai simplă soluţie: creşterea şi egalizarea vârstei de pensionare între femei şi bărbaţi. Pe lângă îndepărtarea momentului ieşirii la pensie, iubiţii noştri cârmuitori speră ca astfel să intervină şi selecţia naturală, mulţi dintre noi nemaiapucând să ne bucurăm de pensie, deci o cheltuială în minus.
Situaţia e cam aceeaşi în toată Europa. Însă sistemul lor de pensii de stat este dublat de unul privat foarte bine pus la punct. Nu acelaşi lucru se poate spune despre sistemul nostru privat de pensii, unde cotizăm obligatoriu câteva procente din contribuţia la asigurările sociale. Dacă însă în Europa există legislaţie strictă, controale la sânge care obligă aceste firme private să fie serioase, iar oamenii chiar se bucură de bătrâneţi fericite şi îmbelşugate, după ce au plătit toată viaţa contribuţie. La noi, nu ţi se oferă posibilitatea să alegi între a cotiza la stat sau la o firmă privată. În plus, nimeni nu are, deocamdată, încredere în aceste firme private de pensii. Nimeni nu ştie cu ce se va alege, după ce va plăti ani la rând, în lipsa unei legislaţii coerente, terenul fondului privat de pensii fiind la fel de minat ca şi cel de la stat.
Prin urmare, dacă nu-i vom obliga pe politicieni să găsească alte soluţii decât jupuitul altor şi altor piei de pe spinarea noastră, este puţin probabil că vom avea vreo sursă de venit sigur la bătrâneţe.
