De aproape un an nu mai contenesc scandalurile de corupţie la nivel naţional. O mulţime de oameni politici importanţi au fost duşi, în ultima vreme, sub escortă (sau legaţi fedeleş) în faţa procurorilor, pentru a da socoteală pentru modul cum s-au jucat de-a banii lor cu banii ţării. În faţa anchetatorilor, unii au ridicat din umeri şi au aruncat spre presă cu petarde de genul „eu sunt martor sub acoperire al serviciilor secrete” (sic!), în speranţa că doar-doar s-o negocia favorabil deznodământul, iar ochii poporului vor fi orbiţi de praful minciunii.
Alţii au pozat în victime şi au răcnit „Trădare, trădare, de trei ori trădare!”, întocmai ca Farfuridi al lui Caragiale din „O scrisoare pierdută”. În fine, alţii au început să scrie declaraţii ample. Şi-au scris. Apăsat. Au relatat în amănunt cum s-au petrecut lucrurile şi cine s-a înfruptat din ciozvârta suculentă a bugetului public. Personal, dacă e să aleg o categorie de nelegiuiţi care ar merita un pic de milă, i-aş prefera pe cei care au rupt „omerta” (o faptă bună poate atenua o ticăloşie trecută, nu?). Dar poate că-s cumva subiectiv, căci trădările nelegiuiţilor au reprezentat tot timpul o pâine bună de mâncat pentru jurnalişti…
În cazul altora lucrurile sunt chiar şi mai clare, fiindcă s-a ajuns la condamnări definitive, cu închisoarea, iar mandatele au fost puse în executare. Cumva de mirare, s-ar zice, căci tot timpul am auzit dinspre clasa politică aceeaşi placă tocită, deja zgâriată, cum că totul e doar o răfuială golănească, fără substanţă juridică. Şi că Justiţia le va face dreptate celor acuzaţi, carevasăzică, pe nedrept. Dreptate s-a făcut, însă în celălalt sens decât sperau inculpaţii, în ciuda faptului că unii dintre cei care au jefuit ţara pozează acum într-un fel de deţinuţi politici de genul Coposu sau Brătianu. Se vede treaba că unii sunt atât de mici la caracter încât n-au simţul măsurii nici măcar atunci când imaginea lor tinde către neantul uitării.
Hotărât lucru, la Bucureşti se mişcă lucrurile cu mare elan în privinţa anchetelor pentru infracţiuni de corupţie. Ba chiar şi pe-aici, prin preajmă, prin judeţele vecine, mai cade câte un cap „încoronat”, de baron local pus pe căpătuială cu orice preţ, cu orice mijloace. Numai la noi, la Galaţi e pace şi armonie. Oare să fie chiar aşa de cinstiţi politicienii noştri? Să nu fi băgat ei niciodată degetul în borcanul cu miere pe care-l manevrează zilnic? Să fie un fel de preacinstite feţe în curs de transformare în sfinţi? Uite că pe asta parcă n-aş prea crede-o! Dar poate că sunt eu cârcotaş, fatalist şi sufăr de mania persecuţiei. Zic!
Însă nu-i cazul să ne revoltăm, ca proasta-n târg, şi să arătăm cu degetul. Dosare „grele” sigur există şi la Galaţi! Însă probabil că sunt prea grele pentru a fi finalizate simplu, din câteva audieri şi-un rechizitoriu. Ne rămâne, aşadar, speranţa. La urma urmelor acesta-i rolul speranţei, nu? Să stea pe baricade până când rămâne ultima şi ori învinge, ori şi-o ia pe coajă de la netrebnici. Dar să nu ne grăbim cu concluziile, ca fata mare la măritat. Tocmai am aflat că vreo zece dosare penale îmbârligate au fost săltate de la procurorii gălăţeni şi transferate la procurorii bucureşteni. Se prea poate să fie un semn, nu?
