Într-un editorial publicat anul trecut, pe vremea asta, făceam un bilanț al principalelor întreprinderi dispărute din Galați și aminteam, pentru a nu știu câta oară, că, în ultimii treizeci și ceva de ani, nu am reușit să punem în locul lor decât, eventual, malluri și blocuri. Nimic altceva, nicio fabrică, nimic care să producă valoare adăugată, așa cum se spune în lumea IMM-urilor.
În anul scurs de atunci, nu s-a întâmplat aproape nimic notabil. A fost o senzație de „deja-vu”. În Galați nu a venit niciun investitor major, nu a apărut din senin nicio uzină care să facă angajări, nu s-au anunțat proiecte care să scoată din amorțeală piața locală a muncii sau care să-i oblige pe angajatorii gălățeni să majoreze salariile oamenilor pe care îi au de teamă să nu-i piardă în favoarea altuia care plătește mai bine.
Și s-a mai întâmplat ceva în ultimul an scurs, dar nu de bine. S-a pus punctul final în istoria fostei fabrici de elice navale Elnav, căreia Tribunalul i-a scurtat suferința și i-a decis radierea din Registrul Comerțului. Știrea publicată de noi a strâns puțin peste 5.000 de accesări pe site-ul „Vieții libere” și câteva zeci de comentarii, plus alte câteva zeci de emoticoane pe Facebookul ziarului. Și cam atât.
Tot anul trecut, a făcut ceva vâlvă și știrea că soarta ruinelor insalubre ale fostei întreprinderi Mehid a fost decisă și că acestea urmează să dispară de pe „fața” orașului, urmând să facă loc, cel mai probabil, unui nou proiect imobiliar, pentru că, deh, atâta se poate. După un hei-rup de câteva săptămâni în care s-au văzut utilajele la lucru cum puneau la pământ fostele clădiri care abia se mai țineau pe picioare, lucrurile s-au oprit. Ruinele, într-adevăr, au dispărut, dar în locul lor a rămas molozul, tot un fel de ruine, dar „aranjate” altfel. Atât s-a putut, deocamdată, sperăm ca lucrurile să înceapă să se miște din nou cât mai curând.
Chiar dacă, întâmplător sau nu, Mehid și Elnav au „murit” sub același patron, să nu dăm, însă, vina pe un singur afacerist pentru starea în care se află industria Galațiului, pe care am ajuns să o îngropăm „la bucată”. De vină sunt mult mai mulți „oameni de afaceri”, precum și cei care, de-a lungul anilor, la nivel local sau național, le-au permis acestora să-și bată joc de fabricile pe care le-au preluat pe nimic și pe care apoi le-au dezmembrat și le-au vândut numai pentru profitul personal.
