Joi, 10 mai, Ziua Independenţei Naţionale, începe oficial campania electorală pentru alegerile locale, dar şi cele europarlamentare. Într-un context politic agitat, cu războiul la uşă şi complicaţii economice din care nu prea ştim cum vom ieşi, în condiţiile în care însuşi premierul ţării s-a dezis public şi foarte urât taman de Moldova - devenită ultimul bastion al ţării în carnagiul din Primul Război Mondial - e imposibil ca data de 10 mai să nu ne ducă cu gândul la alte repere din istoria României şi la deciziile pe care politicul le-a avut de luat.
10 mai, Ziua Naţională a României în perioada monarhică, are o semnificaţie triplă. La 10 mai 1866 intra în Bucureşti Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, domnitor şi ulterior rege pentru cea mai lungă asemenea perioadă din istoria ţării, 48 de ani. La data de 10 mai 1877, s-a proclamat independenţa faţă de Imperiul Otoman. Apoi, la 10 mai 1881, Parlamentul a votat transformarea ţării din principat în regat, iar Principele Carol a fost încoronat Rege al României.
Multe voci au contestat desemnarea datei de 10 mai drept Ziua Independenţei, pe motivul că proclamarea în parlament s-ar fi făcut pe 9 mai, dată promovată de comunişti, care voiau să îngroape definitiv ziua de 10 Mai şi legătura sa cu dinastia. În realitate, pe 9 mai s-a discutat şi s-a votat în parlament independenţa, iar pe 10 mai, guvernul, membrii corpurilor legiuitoare, mitropolitul Moldovei, preşedintele Curţii de Casaţie, preşedintele Curţii de Conturi ş.a. au mers la Palatul Regal, felicitându-l pe Carol pentru a 11-a aniversare a urcării sale pe tron şi aclamându-l în noua calitate de suveran independent, iar domnitorul a proclamat solemn independenţa.
Interpelările, discursurile, moţiunile, declaraţiile din parlament care au avut loc pe 9 şi 10 mai 1877 - au fost publicate în Monitorul Oficial, în rezumat, la circa două luni după ce au avut loc, iar motivele aveau probabil de-a face atât cu starea de război, cât şi cu temerea aleşilor (dintre care mulţi absentaseră la vot, se pare) referitoare la consecinţele declarării independenţei dacă Imperiul Otoman ar fi câştigat războiul ruso-turc.
În aceste condiţii, evitarea tipăririi unei declaraţii de independenţă (însoţită de o listă cu semnăturile parlamentarilor care ar fi fost de acord cu ea) îi punea pe aleşi la adăpost referitor la neplăceri din partea autorităţilor otomane. Cu alte cuvinte, într-un moment delicat al istoriei noastre, când pierderile româneşti de vieţi omeneşti din războiul ruso-turc nu erau suficiente să ne asigure izbânda, politicienii au recurs la un subterfugiu, declarând independenţa, dar nescriind asta imediat şi în Monitorul Oficial.
Cam cum se fac în prezent legi fără norme de aplicare sau se amână publicarea unor documente în acelaşi Monitor Oficial, timp de o zi, două, numai bună să se aranjeze nişte ploi, să se încaseze nişte dobânzi. Semn că lecţiile politice nu dispar, ci doar se adaptează.
