Cine spune că nu se teme de cutremure ori e mincinos, ori nebun. E imposibil să nu te treacă un fior pe şira spinării când vezi la televizor case prăbuşite prin Turcia, de exemplu, în urma unui cutremur devastator. La fel, pentru aceia dintre noi care nu suntem suficient de în vârstă cât să ne amintim distinct cutremurul din 1977, simpla povestire a dezastrului de atunci reuşeşte să ne ridice cu uşurinţă părul pe şira spinării.
Personal, nu prea cred că modalităţile tehnice de prezicere a cutremurelor sunt de natură să ne dea un timp suficient de reacţie în caz de pericol. Asta pentru că e în natura umană să se panicheze cumplit atunci când îi este pusă în pericol supravieţuirea. Departe de mine gândul de a spune că activitatea seismologilor nu este importantă. Dimpotrivă. Cel puţin în teorie, o predicţie cât mai exactă a seismelor de mari dimensiuni ar trebui să ne ajute să ne pregătim pentru ce e mai rău. Ar trebui să facem, ca în Japonia, exerciţii de răspuns în caz de dezastru, încă de la grădiniţă,. Şi nu prea facem. Ar trebui, ştiind că locuim într-o zonă cu activitate seismică, să ne preocupăm de consolidarea clădirilor de patrimoniu, de verificarea celor mai noi, dar care nu mereu au fost construite conform normelor, de asigurarea locuinţelor, de instruirea populaţiei. Şi ne ocupăm? Nu prea.
De fapt, lucrurile sunt clare. Românii tratează subiectul cutremur cam cu aceeaşi uşurinţă cu care îl tratează şi pe cel al bolilor cu transmitere sexuală: se panichează la gândul că i-ar putea ajunge urgia, dar pe urmă se calmează singuri, spunându-şi că doar n-o să li se întâmple tocmai lor. Am văzut, la un moment dat, locatari dintr-o clădire cu bulină roşie din Bucureşti care ridicau din umeri la întrebarea "Ce aţi făcut ca să vă asiguraţi casa în eventualitatea unui cutremur?". E drept, oamenii nu au posibilităţi. Pentru mulţi, familii în vârstă formate din doi pensionari, sentinţa cu bulina a venit ca un blestem, mai ceva decât cutremurul. Ce să facă, unde să se ducă? Pe de altă parte, nici strategia struţului nu e cea mai adecvată. Şi, dacă a dat Dumnezeu (sau plăcile tectonice, fiecare cum crede) ca din 1990 să nu mai fi avut parte de o zguduitură chiar serioasă, deşi nişte avertismente au mai fost, poate că măcar ar fi trebuit să ne îngrijim, până acum, să punem la punct clădirile şubrede. Cu finanţare mixtă, atât din partea proprietarilor, cât şi de la bugetul de stat, dacă altfel nu se putea. Prin colectă publică, strângând leu cu leu de la tot românul, dacă altă soluţie nu exista. Dar nu s-a făcut mai nimic din toate acestea. Lăsaţi singuri, oamenii, mai ales cei de la sate, au redirecţionat (ca să folosim un termen la modă) banii pentru asigurarea obligatorie a locuinţei către alte trebuinţe, imediate în perioadă de criză. A prioritizat şi nea Ion, cu alte cuvinte. Rezultatul e că, şi la ţară, şi la oraş avem în continuare locuinţe, ba chiar şi sedii de instituţii care nu ar mai face faţă unui nou seism major.
Şi, pentru cine a uitat, cutremurul cel mai devastator din istoria României, cel din 4 martie 1977, a avut magnitudinea de 7,2 pe scara Richter şi a durat 56 de secunde. Pagubele produse au fost evaluate atunci la peste două miliarde de dolari. Dacă s-ar repeta mâine, Dumnezeu cu mila!
