Nici în timpul războiului populaţia Galaţiului nu a scăzut numeric atât de mult ca în ultimul deceniu. Vorbim de 67.657 de persoane - diferenţa dintre numărul gălăţenilor recenzaţi în 2002 (298.861 de persoane) şi în 2011 (231.204 persoane). Trist, dar adevărat. Oraşul nostru pare că se sufocă, iar locul vieţii tumultoase de altă dată este luat de un fel de lehamite şi dezamăgire cenuşie şi deprimantă. Cel mai uşor le vine celor din administraţia publică să arunce vina în cârca declinului Combinatului şi în exodul spre ţările din Occident. Uite-aşa ne spălăm frumuşel pe mâini, pentru că - de! - dacă este libertate de mişcare, atunci cine se poate pune în calea gălăţenilor de a-şi exercita dorinţa de a pleca? Aşa o fi, însă fiecare comunitate - pentru că un oraş reprezintă în primul rând o comunitate - îşi are ritmul şi vitalitatea ei. Este adevărat că Galaţiul nu a fost ferit nici de disponibilizări, nici de pensionari care s-au întors la locurile de obârşie din mediul rural, nici de oameni care şi-au căutat norocul pe meleaguri străine. Dar de partea cealaltă nici nu am ştiut să punem nimic în loc. Au plecat oamenii şi de la Cluj, şi de la Iaşi, şi din Constanţa sau Braşov. Dar pe acolo s-au căutat alternative la acele sectoare economice sau edilitare care trăgeau să moară. Ce alternative s-au căutat la Galaţi pentru Combinatul intrat în restrângere de activitate, la alte întreprinderi din zona industrială precum Elnav, Trefo sau Gama, care s-au stins lăsând pe drumuri mii de şomeri? N-am ştiut nici să repunem în valoare Dunărea, care este - chiar dacă adesea pare că uităm - sufletul acestor locuri, n-am ştiut nici să atragem potenţiali investitori prin oferirea unui mediu propice afacerilor, n-am ştiut nici măcar să încurajăm nucleele autohtone de întreprinzători care erau pe cale să se ridice. Ca o ironie a sorţii, ruinele „Centrul de Afaceri” de lângă Prefectură ar putea juca perfect rolul de monument al incapacităţii autorităţilor publice de a pune bazele unui cadru general propice dezvoltării mediul de afaceri. Dar ne lipsesc şi marile proiecte de infrastructură, unele care să aducă nu numai locuri de muncă, dar să şi unească Galaţiul de restul ţării. Deja s-a imprimat în percepţia multora că Galaţiul este un fel de văgăună la marginea ţării, în care, dacă vii de la Bucureşti, te aşteaptă câteva ore de aventuri agonizante pe şosele aglomerate sau pe căi ferate în care trenul merge cu viteza dricului. Cât despre aeroport, el a intrat deja în rândul „legendelor urbane” electorale… Unii ar spune, poate, că astea sunt proiecte „prea mari, prea complicate”. Dar, din păcate, nici în „lucrurile simple” Galaţiul nu excelează. Niciodată nu se găsesc bani pentru reabilitarea faţadelor blocurilor, locurile de joacă sunt paradite, bazinul e într-o perpetuă refacere, clădirile de patrimoniu se dărâmă una câte una, se închid străzi aiurea-n tramvai, iar, peste toate, oraşul miroase a rahat de trei ori pe săptămână. Uite aşa îţi vine să-ţi iei câmpii, să laşi Galaţiul în urmă cu problemele lui mari şi mici. Mai că îţi vine să spui că se duce o politică deliberată de sărăcire a Galaţiului de valorile lui materiale şi umane! Sper să nu fie aşa, sper că e imposibil ca vreo 230.000 de gălăţeni, câţi am mai rămas, să cădem victimele unor impostori, dar când în jurul nostru duhneşte a sărăcie şi dezolare, cu siguranţă ceva e putred în oraşul acesta!
Oraşul în care pute de trei ori pe săptămână Scris de Ovidiu Amălinei
