„Maimuţe? E primul lucru la care că gândesc când vine vorba de România”. Fraza, chiar şi spusă în engleză, mă loveşte ca un topor în cap.
Sunt în inima Sighişoarei, la piciorul Turnului cu Ceas şi ascult fără să vreau conversaţia dintre două turiste străine. Mă mănâncă limba să-i spun englezoaicei, fie şi în romgleza mea, că nu-i deloc aşa!
Sunt la fel ca şi ele, în faţa unei tarabe improvizate pe care sunt expuse tot felul de „suveniruri” din marea cetate medievală: tricouri negre cu chipul Vlad Ţepeş pe post de Dracula, căni cu colţi de vampir şi... un soi de maimuţe atârnătoare de jucărie.
Le ştiu de ani de zile. Le-am văzut prima dată la mare, la Mamaia, în Satul de Vacanţă. Turiştii, femei plinuţe, bărbaţi în toată firea, cu burtă, copii, le purtau atârnate de gât ca pe un şirag de mărgele. Nu ştiu ce „fiţă” o fi fost să umbli şi să stai cu maimuţa la gât, dar dacă n-aveai minunea pe piept, ca o medalie, parcă nu erai în trend. Maimuţele cu pricina se vând la fel de bine şi la munte şi la mare şi unele au un ţignal cu care poţi „claxona” în mulţime, ca să te faci remarcat.
Mă uit urât la maimuţele atârnătoare, cu braţe şi picioare lungi, care se prind cu arici, de parcă ele ar fi vinovate de „maimuţăreala” generală în care trăim. Şi mă fulgeră pe la ureche o altă spusă, de data asta locală, în româneşte: „suntem o ţară bananieră”. Pe lângă mine trece un copil cu mama de mână. Eficientă, femeia desface banana pregătită pentru cel mic şi îi aruncă nepăsătoare coaja pe caldarâmul vechi de sute de ani din cetate.
Suntem într-o zonă în care, se spune, unul dintre turnurile de pază a fost demolat şi transformat în piatră pentru pavat strada. Ironia sorţii, să ajungi din stâlpul cerului să te calce turiştii în picioare. Mă gândesc cum ar fi să fluture în vârful turnului coaja de banană aruncată de doamna homo sapiens.
Maimuţe? România? Banane? Prima maimuţă pe care am admirat-o a fost Cheeta, maimuţa lui Tarzan, pentru că de mama gorilă mă speriasem.
La mare, prin anii ’80, eu n-am vrut poză cu maimuţa, aşa cum aveau toţi copiii şi cum se făceau în draci la vremea aceea. Eu am vrut poză cu dromaderul, dar mi-a fost milă să mă urc pe cocoaşa lui.
Şi, apropo de Cheeta, îmi amintesc şi de bananele verzi care aşteptau să se coacă înfofolite în ziare pe şifonier. Ce vremuri! În anii ’90, formula „ţară bananieră” a trăit vremuri de glorie. „De iese iarăşi Bombo, eu emigrez în Congo”, râd în sinea mea la amintirea SMS-ului pe care la alegerile în 2004 l-am primit cu ritmicitate din patru în patru ore.
Maimuţăreală? Să vezi numai la televizor: câte un politician se dă în stambă, dansând precum primatele, miniştri pozând cu primarii, miliardari cu atitudini feroce de goriloi posesivi şi maimuţici minore sau aproape majore, care îşi arată precum suratele lor neepilate fundul, dornice de împerechere.
Parlament fluierând şi manifestându-se precum primatele din „Cartea Junglei” când vroiau să afle de la Mowgli taina focului. Maimuţăreli, maimuţele, maimuţoi... uţa, uţa, cu maimuţa. La gât.
