„Cel mai bun vecin al României este… Marea Neagră”, se spune. Apele „vecinului” nostru sunt, însă, în prezent, destul de tulburi: evenimentele din Crimeea, forţe navale ce se joacă tot mai des de-a războiul la marginea noilor "linii de demarcaţie", „conflictele îngheţate” ce mocnesc din Ucraina până în Georgia. Iar dacă până acum Marea Neagră avea mai degrabă o importanţă regională, iată că în prezent a devenit chiar epicentrul noilor mutaţii geopolitice care se manifestă la nivel internaţional. Toate acestea sunt motive pentru a nu privi cu dezinteres preluarea de către Galaţi a preşedinţiei Clubului Internaţional al „Mării Negre”, o organizaţie neguvernamentală ce reuneşte oraşe din tot inelul acestui litoral devenit din ce în ce mai agitat.
„Gurile rele” vor spune, poate, că valenţele constructive ale acestei organizaţii, deşi are ani buni de când a fost înfiinţată, sunt mai degrabă simbolice, iar „practica” nu a confirmat „teoria” cooperării internaţionale afirmată în cele 25 de Adunări Generale pe care Clubul le-a avut până acum. Să nu uităm însă că, de-a lungul timpului, nici măcar Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră, pe lângă care Clubul Internaţional al Mării Negre are statut de observator, nu a avut decât rezultate limitate în potenţarea iniţiativelor de cooperare internaţională. Este, totuşi, nevoie, mai ales în vremuri atât de agitate, de punţi de comunicare, de vectori de menţinere a stabilităţii regionale. Iar Clubul Internaţional al Mării Negre poate juca un astfel de rol. Spiritele pot fi încinse acolo, la nivel înalt, dar la nivel regional, oraşele pot da dovadă de mai multă înţelepciune şi de a tempera un curent ce poate căpăta o anvergură periculoasă pentru toată lumea.
Nimic nu poate asigura mai bine stabilitatea unui sistem decât interesele comune ale participanţilor la sistemul în cauză. În cazul de faţă, toate oraşele din Clubul Internaţional al „Mării Negre” au nevoie de legături economice, culturale, sociale, de noi punţi într-o lume tot mai globalizată, în care, a rămâne în afara „jocului”, echivalează cu regresia. Iar Galaţiul poate deveni, ca port fluvio-maritim, un pivot nu numai pentru relaţiile la Marea Neagră, ci şi al conexiunii acesteia cu spaţiul european riveran Dunării. Dar pentru ca asta să se întâmple este nevoie şi de administraţie locală, dar şi de infrastructură, de un mediu de afaceri stimulativ pentru investiţii şi, nu în ultimul rând, de un cadru instituţional de cooperare.
Va reuşi Galaţiul, la cârma Clubului Internaţional al „Mării Negre”, să facă mai mult decât s-a făcut până acum, să-şi susţină propriile interese, dar să le circumscrie în nişte relaţii win-win şi unor interes mai largi, la nivel regional? N-a mai avut astfel de ambiţii de prin perioada interbelică… Ce va fi, rămâne de văzut. Sunt idei pentru a folosi, de exemplu, fondurile europene pentru a relansa rutele de transport cu nave de pasageri între oraşele dunărene, până la Marea Neagră. Ar fi, la o adică, un început bun. E bine ca oamenii să stea faţă în faţă. Se înţeleg mai bine. Dar un drum la capătul căruia ne aşteptăm să atingem obiective ambiţioase nu se poate străbate cu paşi mărunţi. E nevoie de ceva mai mult decât de strângeri de mână şi prietenie. E nevoie de viziune. Galaţiul are în faţă această provocare: vrea să intre în Liga mare, a cooperării internaţionale, poate chiar ca lider regional, sau va rămâne, ca şi până acum, un oraş de care să se vorbească elogios doar la modul trecut?
