Este a nu ştiu câta oară când reprezentanţii autorităţilor şi ai societăţilor care ar trebui să lucreze pentru plătitorii de taxe şi impozite ne tratează cu sictir, de la înălţimea posturilor lor călduţe şi bine remunerate (şi nu după buget, Coane Fănică!) din banii noştri. Iar noi, la schimb, ce primim? Un imens dispreţ şi o lipsă totală de grijă, când vine vorba de minimul nostru confort.
Gălăţeni şi brăileni, deopotrivă, au lăsat orgoliile deoparte şi s-au bucurat ca fraţii la aflarea veştii că CNADR şi CFR vor lucra în sfârşit la refacerea porţiunii de cale ferată şi de drum de la intrarea pe digul Galaţi - Brăila. În primă fază, închiderea circulaţiei, între orele 10,00 şi 16,00, pe porţiunea respectivă de drum nu a deranjat pe nimeni, pentru că, teoretic, exista o variantă ocolitoare, e drept, ceva mai lungă, dar viabilă, pentru traficul între cele două oraşe, dar şi pentru cei care vin din sudul spre nordul ţării. Până la urmă, ani de zile, până să se dea în folosinţă digul, gălăţenii şi brăilenii au folosit podul de la Şendreni pentru a se vizita reciproc şi n-a sughiţat nimeni. În loc de 15 minute, faci 25-30 de minute pe pod şi asta nu e un capăt de ţară, şi-a spus orice om, bucuros că un drum nereparat de mai bine de 15 ani avea, în sfârşit, să fie rezolvat. După lupte seculare, şi asta e drept, dar mai bine mai târziu decât niciodată.
Însă cine s-a mai gândit că taman în acelaşi timp cu lucrările de pe dig se desfăşoară şi lucrări la podul de la Şendreni, înainte de intersecţia DN 25 şi DN 2B (drumul vechi spre Brăila, care a preluat tot traficul rutier dintre cele două municipii). Cum aici se lucrează de mai bine de două luni, autorităţile ar fi trebuit să ştie că traficul se va desfăşura pe un singur sens, pe o distanţă destul de mare, fapt ce va transforma circulaţia într-un calvar.
Cele două societăţi care s-au antamat să facă reparaţiile ar fi putut foarte bine să aleagă să facă lucrările noaptea, aşa cum se întâmplă de altfel în ţările civilizate. Ar fi muncit şi ei pe răcoare, iar în plus traficul ar fi fost foarte redus, puţini fiind cei care aleg să umble noaptea lelea pe străzi. Iar vieţile oamenilor n-ar fi fost date peste cap.
Dar, nu! Doreii noştri se pot apuca de treabă numai de la ora 10,00 în sus, că doar sunt şi ei nişte mici boieri. Ca să le cerem societăţilor care fac lucrările şi la pod şi la dig să se fi sincronizat cumva, să termine un obiectiv şi abia apoi să-l înceapă pe celălalt, ţine la noi deja de domeniul SF-ului.
Cea mai bună variantă pe care au putut s-o găsească a fost să-şi bată joc de oamenii care au stat la cozi interminabile, în soare, gâtuiţi de nervi şi de neputinţă. Au ratat întâlniri importante, n-au ajuns la timp la serviciu, au stat o zi întreagă pe la cozi, în loc să fi ajuns mai devreme acasă. S-au agitat, au înjurat pe lângă maşini, pe lângă muncitorii care parcă şi mai în ciudă lucrau încet, ca să nu se smintească pe căldura aia. Că şi la pod se prefac că muncesc de săptămâni întregi!
Au fost şoferi de tir care şi-au pierdut o zi degeaba. Unii chiar s-au gândit să le ceară celor vinovaţi despăgubiri, să le plătească motorina şi salariul pe ziua de muncă pierdută la coadă. Aşa cum facem însă noi, românii, ne agităm la suprafaţă, dăm din mâini, apelăm neaoş la originile altora. Dar atât. Iar ei ştiu că doar de atât suntem, deocamdată, în stare. Şi data viitoare vor proceda exact la fel.
