* Cum sunt văzute practicile din şcoala românească de profesorii şi părinţii de pe alte meleaguri
Că este atenţia pentru învăţătoare, cadoul pentru profesor la sfârşit de an sau „peşcheşul” pentru note mari, nimeni nu poate să nege că unii părinţi şi unele cadre didactice sunt de acord cu ele, ba chiar le oferă şi le primesc cu plăcere. Vrem şcoli româneşti de top, implementăm proiecte europene şi aducem modele vest-europene în educaţia românească, dar ne împiedicăm de cutume balcanice.
Cel puţin aşa sunt percepute aceste practici, atunci când le compari cu obiceiurile din alte state. Câteva gălăţence, care cunosc bine alte sisteme de învăţământ, ne-au spus dacă la străini există conceputul de „atenţie” pentru cadrul didactic, dar şi cel de „fondul clasei” sau de „fondul comitetului de părinţi”.
În Japonia, nu se dau nici măcar flori
Profesoară de limba franceză, Ana Ţâru a fost, anul trecut, teacher trainee la Universitatea din Tsukuba, Japonia. „Profesorii nu primesc flori sau alte atenţii din partea elevilor niciodată, iar, la ore, profesorul nu vorbeşte cu elevii decât despre materia de predat”, a remarcat profesoara. Singurele cadouri pe care elevii le oferă, rareori, cadrelor didactice sunt suvenirurile, fiind o tradiţie în Japonia să te întorci dintr-o călătorie cu dulciuri tradiţionale zonei vizitate.
Vă imaginaţi că în Statele Unite ale Americii profesorii au pretenţii la cadouri ori că părinţii s-ar preta să le „îmbuneze” pe cadrele didactice? Profesoară de limba engleză la Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Silviana Giurcă a predat timp de un an la Liceul „John Handley” din Winchester, Virginia, şi spune că, „uneori, mai degrabă cadrul didactic se gândeşte la elevi, celor de la grădiniţă le aduc câte o bomboană, iar celor mai mari le comandă pizza până vin părinţii să îi ia de la şcoală”, îşi aminteşte aceasta.
Profesorii francezi nu se simt mai puţin apreciaţi
Şi în Franţa, corectitudinea aşteptată de la un profesor s-ar potrivi ca nuca-n perete cu practicile unor părinţi sau cu speranţele unor cadre didactice de la noi. Claudia Drăghici Saint-Jours, consilier pedagogic la Şcoala „Notre Dame La Riche” din Tours, dar şi mămică a doi copii, vede lucrurile în această dublă calitate. „Eşti plătit din bugetul statului, adică din impozitele colectate de la toţi ceilalţi care muncesc în Franţa. Nu putem şi nu avem voie să primim ceva în plus în schimbul muncii noastre. Nu există cadouri la început de an şcolar sau la diverse sărbători. Copiii nu vin cu buchete de flori, ci cu ghiozdanul în spate şi cu preocupări de elev, iar profesorii nu se simt mai puţin apreciaţi dacă nu au toate aceste atenţii, ci, dimpotrivă, îşi concentrează atenţia pe muncă”, ne spune gălăţeanca stabilită în Franţa.
Dafina Constantin locuieşte în Bruxelles, Belgia, şi are o fetiţă de vârsta grădiniţei. „Din câte ştiu, aşa-numitele atenţii pentru profesori nu sunt niciodată bani şi nici cadouri scumpe. Într-adevăr, se mai strâng bani de cadouri la sfârşit de an sau de ziua de naştere a învăţătorului, dacă se ştie ziua lui. Dar nu e nimic extravagant”, spune tânăra mămică.
Asociaţii mixte părinţi-profesori
Cât despre aşa-numitul „fond al şcolii” sau fondul comitetului de părinţi, lucrurile stau diferit de la un stat la altul, în funcţie de cât de mult susţine statul şcolile, din punct de vedere financiar.
Asemănător cu situaţia din unele şcoli româneşti, în Japonia există Asociaţiile Părinţi - Profesori (APP), cu obiective clar stabilite. „Părinţilor le revin unele cheltuieli din cadrul APP, iar banii cu care aceştia contribuie pentru şcoală sunt stabiliţi de comun acord, în cadrul unui contract anual încheiat cu şcoala”, ne-a explicat Ana Ţâru.
Şcolile belgiene nu se bazează însă deloc pe contribuţii de la părinţi şi acestora nu li se cer bani nici măcar la serbările copiilor, când se insistă chiar să se facă minimul de cheltuieli. La fel este şi în Franţa, unde singura sumă achitată de părinţi în şcolile publice este pentru masa de prânz. „Dacă părintele vrea să îşi ajute diferit copilul, atunci are posibilitatea să îl înscrie la o şcoală particulară. Tarifele şi opţiunile sunt cunoscute încă de la înscriere, iar suma fixă nu evoluează în timpul anului şcolar. La o şcoală publică, părinţii nu intervin financiar cu absolut nicio contribuţie”, ne-a povestit Claudia Drăghici Saint-Jours.
În SUA, "comunitatea" nu e o idee găunoasă
Dacă, în România, ideea de „implicarea comunităţii locale în şcoală” prinde cu greu rădăcini, peste Ocean această implicare dă roade de mult timp. Aşa că unele şcoli din SUA se bazează mult pe susţinerea părinţilor cu stare sau a reprezentanţilor mediului economic local şi fac eforturi să organizeze evenimente care au ca scop strângerea de fonduri. De exemplu, după cum povesteşte profesoara Silviana Giurcă, la începutul anului şcolar se organizează un eveniment monden, un fel de cocktail-party, unde se fac donaţii sau au loc tombole. Alte fonduri se strâng de la activităţile extraşcolare ale elevilor, la spectacolele lor fiind invitaţi reprezentanţi importanţi ai comunităţii locale. Cu alte cuvinte, participarea civică, dacă privim din perspectiva simplului cetăţean invitat să susţină educaţia copiilor din oraş, sau responsabilitatea socială, dacă privim din punctul de vedere al firmelor invitate să ajute şcoala, nu sunt deloc nişte idei găunoase.
