Uite o rochie de stambă pe stradă...
(e singură, şi tristă, şi înspre gară)...
şi o ajung, şi ne oprim, şi o întreb:
unde ţi-i trupul de odinioară?
cel cu glezne arse de soare şi geruri?
cel cu mâinile (a)sfinţite de pământ?
cel cu ochii de grâu crud şi cicoare?
cel care m-a dat drept merinde lui "sânt"?
Spune-mi, uitato printre stăpâni şi slugi:
pe cine aştepţi? oare unde te duci?
Văd că eşti sătulă de singurătate
şi de (ne)răbdare, cum sunt şi eu...
dacă nu vine, şi dacă te duci la ea,
spune-i că marginile micului mereu
se tot apropie, se tot apropie...
(parcă vor să mă înveţe pe de rost)...
că am fost la lecţia despre iertare,
însă la lecţia despre moarte n-am fost!
Şi spune-i, frumoasă rochie de stambă,
că sunt acelaşi fluture de lampă!
