Fiecare lucrător din penitenciar are o poveste… În fiecare zi trăiesc noi şi noi experienţe, iar fiecare tură pe care o fac în sectorul de detenţie le schimbă, câte puţin, viaţa. Cu rele, cu bune, lucrătorii din Penitenciarul Galaţi sunt încântaţi de ceea ce fac şi niciunul nu şi-ar schimba meseria.
Agentul şef principal Constantin Busuioc (FOTO 2) lucrează la instituţia gălăţeană de mai bine de 28 de ani. A lucrat iniţial în Combinat, dar a schimbat macazul şi a intrat în acest sistem, pentru că dorea să facă şi altceva. Nu regretă nicio clipă alegerea făcută şi îşi aduce aminte cu plăcere de toate clipele petrecute pe strada Traian nr. 252.
„Aveam 25 de ani când m-am angajat aici. Am făcut sport de performanţă şi poate aş fi putut alege orice altceva. Mi-am dorit foarte mult să fiu profesor de sport, dar cred că aş alege aceeaşi cale, dacă ar fi să o iau de la început”, spune Constantin Busuioc.
A plecat din Combinat pentru că nu-i plăcea mediul de lucru şi a ajuns acum să fie omul cu cea mai mare experienţă din Penitenciarul Galaţi.
Cea mai spectaculoasă evadare
De 11 ani lucrează la logistică, dar a trecut prin mai toate sectoarele, inclusiv prin cel de detenţie. „Am fost şi pe educaţie, unde am fost antrenorul echipei de fotbal, cu care am luat locul 2 pe ţară. Aceea a fost o mare împlinire pentru mine. Era nevoie de mine la logistică şi de atunci am rămas aici”.
„Am lucrat şi pe sectorul de detenţie, unde am învăţat că trebuie să fii dur, dar nu nedrept cu cei aflaţi după gratii. Trebuie să îi respecţi şi să te impui în acelaşi timp. Am învăţat multe în aceşti ani”, ne-a mărturisit Constantin Busuioc.
A trăit în sediul de pe strada Traian nr. 252 o viaţă de om. Îşi aduce aminte şi de cea mai spectaculoasă evadare din istoria penitenciarului: „Era, cred, în 1987. Aveam un deţinut care ne câştigase încrederea. Se ocupa de partea electrică şi era chemat ori de câte ori se oprea lumina”.
„Într-o seară, din cauză că el ˝aranjase˝ un fir în pod, s-a întrerupt curentul. A fost chemat, a urcat în pod, dar nu a mai coborât. Smulsese o tablă de la acoperiş şi a sărit direct în stradă. A fost prins până la urmă, după vreo trei luni de zile. Aceea a fost cea mai spectaculoasă evadare de aici”.
Înainte şi acum
Acum e în pragul pensiei, dar vremurile de demult i-au rămas întipărite în memorie: „Înainte munceam foarte mult ca timp… lucram 12 ore şi stăteam acasă foarte puţin. Legile erau însă altfel”.
„Acum avem un program fix, dar munca e un pic mai grea. Înainte, persoanele private de libertate erau mult mai disciplinate, acum însă au mult mai multe drepturi şi este mult mai greu pentru noi. Condiţiile de acum ne-au îngreunat munca”, explică agentul şef principal.
La polul opus
Agentul şef principal Constantin Busuioc încearcă să îşi împărtăşească experienţa unor colegi mai tineri din sistem. În această categorie intră şi Mădălina Tănase (FOTO 3), o tânără de doar 23 de ani, care lucrează de numai un an şi 4 luni în sistemul penitenciar. Cu zâmbetul de buze, Mădălina ne-a explicat de ce a ales această meserie.
„Fratele meu lucrează în Penitenciarul Galaţi şi de aici şi dorinţa mea de a intra în sistem. Prima experienţă a fost cea din practică. A fost un şoc atunci când am ajuns la Penitenciarul Gherla. Grilajele erau deschise, la Gherla fiind regimurile deschis şi semi-deschis, iar deţinuţii erau pe holuri. După terminarea studiilor, am rămas pentru un an de zile acolo. Între timp am început să mă obişnuiesc şi să îmi placă”.
„Am învăţat să îmi fac meseria cu răbdare şi să îi înţeleg pe cei aflaţi după gratii. Dacă le respecţi drepturile şi îi tratezi cum trebuie, ai parte de respect şi din partea lor. Fratele meu mi-a spus că asta nu este o meserie pentru mine, dar nu îmi pare rău că am ales această cale. Dacă ar fi să o iau de la capăt aş opta pentru aceeaşi meserie”, ne-a spus Mădălina, care a recunoscut că are sprijinul tuturor colegilor ei.
Chiar dacă Constantin Busuioc are 28 de ani experienţă, iar Mădălina doar puţin mai mult de un an, amândoi spun acelaşi lucru: „este o meserie frumoasă dacă ştii să lucrezi cu oamenii”. Şi nu avem de ce să nu îi credem…
