* Am mers doar câteva zeci de metri şi am scos limba de un cot * Câini, maşini şi gropi * Într-un cuvânt, o viaţă aproape imposibilă * Am ajuns ultimul la linia de sosire, deşi am trişat grupa-mare * Nu voi mai trece niciodată pe lângă un om în scaun rulant fără să încerc să-i dau o mână de ajutor *
Există o durere atât de mare, încât cu greu ne-am fi putut-o imagina pe de-a-ntregul: aceea de a nu putea păşi. Am experimentat această stare de fapt ieri, pentru doar câteva minute, dar impactul mi-a schimbat total modul de a-i privi pe oamenii din scaunele rulante.
Cu toată bună-voinţa şi în ciuda faptului că mi-am pus imaginaţia la treabă în cel mai drăcesc ritm, recunosc: nici măcar nu pot intui cât de greu i-ar fi unui om să afle că niciodată nu va mai simţi pământul sub tălpi, că nu va mai alerga, nu va mai urca treptele unei scări are îl duce acasă şi că îşi va trăi tot restul vieţii într-o ţară care se comportă ca şi cum oamenii cu dizabilităţi n-ar exista.
Asociaţia Persoanelor cu Handicap Sporting Club, în colaborare cu Fundaţia Pentru Voi, Centrul de Resurse pentru Participare Publică şi Asociaţia „Sprijiniţi Copiii” din Alba Iulia au organizat un eveniment inedit intitulat „Fii o zi ca noi!”: timp de câteva minute, am mers pe stradă în cărucioare rulante.
Pe un parcurs de doar câteva sute de metri, am făcut tot posibilul să nu mă ridic din căruţ şi să trec peste toate obstacolele ca şi un om care nu se poate susţine pe propriile picioare.
Dacă n-aş fi trişat cât cuprinde, probabil că nici în momentul în care citiţi aceste rânduri n-aş fi ajuns, cu propriile puteri, la punctul terminus al plimbării. Care nici măcar nu se poate numi aşa, dată fiind febra musculară care mă chinuie, în vreme ce dumneavoastră citiţi.
Coborâre cu peripeţii
Primul şoc l-am avut în momentul în care m-am aşezat în scaunul rulant, încă nefolosit. E un obiect donat – mirose a cauciuc şi a material textil scos din pungă - şi e foarte confortabil comparativ cu scaunele rulante cu care trebuie să se descurce mulţi dintre gălăţenii fără posibilităţi financiare.
Senzaţia nu seamănă deloc cu aceea pe care o simţiţi atunci când vă aşezaţi pe un scaun normal. E oarecum debusolant, mai ales la plecare. În căruţ sunteţi deasupra solului (cu care nu mai aveţi contact direct), într-un vehicul.
Puteţi învârti cu mâinile cele două roţi, dotate fiecare cu câte o frână. Alte arme împotriva lumii de afară, cu trafic nebun, gălăţeni lipsiţi de bun simţ, câini maidanezi agresivi şi teren accidentat, nu aveţi. Când am început să cobor rampa de la sediul Sporting Club – situat la parterul blocului S12 – am fost la doar un pas să mă prăvălesc cu tot cu scaun până în stradă.
Şi asta era doar începutul unui parcurs care mi-a demonstrat cât de mici sunt resursele mele fizice şi cât de mare e puterea de a îndura a celor ţintuiţi în scaunele rulante.
Printre maşini, câini şi gropi
De bine, de rău, am trecut de rampă şi am ieşit pe strada Nufărului. Plutonul care se deplasează pe carosabil e condus de Paula Cristea, co-fondatoarea Sporting Club, care prinde viteză, nu se-ncurcă! Am merge noi şi pe trotuar, dar nu avem prea multe rampe pe care să coborâm la loc în stradă, în caz de nevoie.
Toate bune, pe prima bucată de drum. Rezist. Mă cam sperie maşinile care vin în vitează spre mine, dar nu mai spuneţi nimănui. Eu sunt pe contrasens sau ele? Dacă aş putea măcar să mă ridic şi să mă adăpostesc pe trotuar!
Nu există stradă pentru dizabilitaţi
O fi strada, o fi nepriceperea mea, dar scaunul trage mereu în partea stângă, spre trotuarul la buza căruia sunt parcate maşini. De vreo două ori era să mă opresc în barele de protecţie ale unor limuzine. Slavă Domnului, am reuşit să nu dau nimănui bătăi de cap.
Când îmi era lumea mai dragă – adică după vreo două sute de metri de mers, s-a întâmplat ceva la care nu m-aş fi aşteptat, în ruptul capului: am obosit. Pe lângă scaunul meu trece, în viteză, altul, cârmuit de o domnişoară cu dizabilităţi.
E veselă, face o piruetă şi îmi zâmbeşte. Aici sunt pe terenul ei, iar faptul că aş putea să alerg, la nevoie, nu mai contează.
Facem cu toţii curbă spre strada Alba Iulia. Iarăşi senzaţia de gol în stomac în momentul în care se apropie maşini în viteză. De data asta, scaunul s-a răzgândit şi a început să tragă spre dreapta. Va continua să o facă până la finalul călătoriei.
La fiecare groapă din asfalt, căruţul se dezechilibrează şi o ia aiurea, spre mijlocul străzii sau spre bordură. Apropo, nici să nu vă treacă prin minte că aţi putea urca o bordură, oricât de joasă, cu scaunul rulant, în lipsa unei rampe speciale!
Apare un maidanez, enervat la culme de mişcarea roţilor scaunului. Dă să sară şi se îndepărtează când vede că mă ridic la el. Dacă în scaun ar fi fost într-adevăr un om cu dizabilităţi motorii, s-ar fi ales şi cuţu cu o halcă bună de antebraţ!
Disperareee!
Am mers tare la începutul cursei şi, cu toate că nu mă aşteptam (am mai zis, nu?), oboseala se simte. Deja plutonul de scaune rulante se pierde la orizont. Rămân în urmă, singur, gâfâind şi aproape incapabil să mai înaintez.
Parcă fiecare nou avânt mă împinge în faţă cu doar câţiva centimetri. Mi-am julit degetele până la sânge şi mi-am pătat geaca. Nu ştiu să merg, e clar. Resping ideea salvatoare de a trişa. Până la urmă, cu toată ambiţia, cedez: mă ridic şi împing scaunul, sub privirile ironice ale echipei de reportaj, care mă aşteaptă la finiş.
Pe rampă, în sus. Ei, vorba vine!
Ca să-mi spăl onoarea, transpirat, cu geaca murdară de noroiul care a sărit pe suporţii de roţi ai scaunului, vreau să încerc să urc pe trotuar. Fac o piruetă cu scaunul şi prind gustul! Pot să urc de unul singur? Da, până la jumătatea rampei.
Apoi simt că o iau la vale, înapoi. Careva se milostiveşte şi mă împinge până sus. Punct! Mă ridic şi refuz să mă mai aşez în scaun. Vreau la biroul meu, unde am cafea fierbinte şi sandwichuri. Viaţa asta nu-i de mine.
Concluzii triste
Lăsând gluma la o parte, am înţeles ieri că un gălăţean nu se poate deplasa prin oraş în scaun rulant. Cel puţin, nu în siguranţă. Dacă nu-l calcă, vreo maşină, îl poate muşca un câine. Sau poate da peste nişte băieţi de cartier de care nu se poate apăra singur şi care au chef de glume proaste.
Iar dacă roţile îl poartă spre un trotuar fără rampă, călătoria s-a încheiat brusc. Să nu mai vorbim despre alte dificultăţi curente, cum ar fi urcatul într-un mijloc de transport în comun, într-un lift de bloc etc. Toate astea, în condiţii meteo acceptabile.
Dacă asfaltul ar fi acoperit de zăpadă sau gheaţă, deplasarea ar fi imposibilă din start. Vorbim despre drama unor oameni cărora Dumnezeu le-a dat deja aproape mai mult decât pot duce. Despre oameni pe care, în loc să-i ajutăm, îi privim adesea fără să îi vedem.
Nouă ne-au fost suficiente câteva minute ca să înţelegem asta. Oare cât timp le va trebui celor care pot, într-adevăr, să îi ajute tratându-i cu respect şi ţinând seama de nevoile lor zilnice?
