Ce-aţi zice dacă aţi auzi că premierul Emil Boc a onorat, săptămâna aceasta, invitaţia celor 19 cadre didactice din comuna gălăţeană Băleni şi le-a vizitat şcoala? Ba, printre calcule cu bugetul de austeritate pe 2009, cu tăierea sporurilor şi cu pregătirea ordonanţelor de urgenţă, primul-ministru a găsit răgazul să ţină o oră de dirigenţie la clasa a VI-a B?
Un tăvălug de ironii
Că acesta este un scenariu fantezist, desigur. Dar invitaţia sub clopotul de sticlă, creat într-o sală de clasă, la fiecare oră de curs, e cât se poate de reală.
„Îl chem pe domnul Boc să facă o oră la clasa mea, a VI-a B, să văd cum se descurcă. Indiferent dacă ar primi sau nu sporul de dirigenţie”, a sunat fulgerător replica profesoarei de franceză de la Şcoala din Băleni. Noi nu am întrebat-o decât cum vor putea strânge cureaua profesorii, aşa cum li se cere bugetarilor.
În absenţa stimabilului guvernant, tăvălugul de ironii, întrebări şi nemulţumiri a căzut pe noi, cei aflaţi în cancelarie, printre profesori mai tineri sau cu ani buni în spate în învăţământ. Nu e onorabil să învârţi cuţitul în rană.
Dar Guvernul, săracul, a gândit că e mai bine ca un rău să ţi-l faci cu mâna ta, invitându-le pe sindicate, în final, să propună ele însele la ce cheltuieli renunţă bugetarii. Profesorii, fie ei de la Băleni sau de aiurea, se crucesc.
„N-avem spor de limbi străine, nici spor de comunicare cu UE. Deja lucrăm pe minim, nu ştiu ce se mai poate face. Dacă ar fi să nu mi se mai deconteze naveta – dau două milioane (de lei vechi, n.r.) pe lună, de la Galaţi şi înapoi – îmi găsesc alt loc de muncă, la consignaţie s-ar putea să iau mai mult”, spune tăios lidera de sindicat din şcoală, Gaby Groza, învăţătoare.
Pare să fie „soluţia” sigură ca toate cancelariile (din şcoli) ale premierului Boc să se desfiinţeze încetul cu încetul. Sau să fie umplute doar de necalificaţi.
„N-avem primă de Crăciun, n-avem nici primă de vacanţă. La ce să renunţăm?”, suntem ciuruiţi, în continuare, sub tirul de întrebări. Şi, evident, nu avem noi răspunsurile.
Preţul unei plimbări cu dl. Goe
La cei 30 de ani, institutoarea Daniela Iovu, tot navetistă, mai rămâne „în mână”, după nouă ani de predare, cu 900 de lei. În clopotul său de sticlă, în prima zi de şcoală, bobocii de clasa I desenează pe o foaie albă tot ce le trece prin minte.
„La sfârşitul clasei a IV-a le arăt primul lor desen. Le dau o coală şi îi invit să deseneze din nou. Vedem împreună, prin comparaţie, cum s-au transformat în timpul celor patru ani de zile. Asta este satisfacţia mea cea mai mare, să văd unde i-am adus după cei patru ani”, povesteşte Daniela Iovu, absolventă al Liceului Pedagogic „C.Negri”.
Oamenii de la catedră vor să fie pur şi simplu lăsaţi să îşi facă treaba. Profesoara de limba română se întreabă cine şi cum ar putea să evalueze o călătorie imaginară cu trenul:
„La ora de română, când fac «Domnul Goe», copiii mă întreabă întâi ce e acela un tren. Asta înseamnă învăţământ în mediul rural, dar nu am renunţat”.
„Ne place enorm ce facem, dar acum e prea de tot! Dă-ne dreptul să lucrăm, pentru că ne place, dar nu ca muncă patriotică. Nu vrem să ajungă toate probleme noastre la elevi, dar efectul final se resimte exact în clasă. Suntem actori, ne prefacem faţă de ei, dar elevii ne simt tensiunea”, cad de acord profesorii adunaţi în cancelarie, la distanţă de micile clopote de sticlă din clase.
Dar performanţă?
„Da, ideea era să facem performanţă şi să fim plătiţi după rezultate. Dar în condiţiile în care ar trebui să primim din start mai puţini bani?”
Nici profesorii nu ştiu cum s-a ajuns, în câteva luni, exact ca într-un banc de la Radio Erevan: ni s-a promis o limuzină, transformată în bicicletă, care nu ni se dă, ni se ia. „Semnalizează stânga şi o iau la dreapta”, cam în postura aceasta îi plasează pe guvernanţi oamenii din şcoli.
„Educaţia este izolată, aşa simţim. Ni se spune că e perioadă de sacrificiu, dar alte categorii sociale nu resimt acest sacrificiu. Iar dacă ne plângem, toţi ceilalţi ne arată cu degetul”, spune cineva. Lidera de sindicat îi vine în ajutor:
„În perioadă de criză, Obama investeşte în sistemul de învăţământ, la fel se întâmplă şi în Franţa”. E oare semnul că, la noi, mentalitatea faţă de învăţământ nu s-a schimbat, de 20 de ani încoace?
„Minţi mai luminate”
La un moment dat, nici nu vine vorba bine despre sindicalişti, că directorul şcolii, Mitică Anghel, îi înfierează: „Niciunul dintre liderii mari nu e dezinteresat. Sindicaliştii ar trebui să ştie bine probleme noastre şi să le rezolve din mers”.
Colegii nu ripostează, dar o învăţătoare şopteşte „Da, ar trebui să fie apolitici”.
Altcineva vorbeşte despre solidaritate la vremea protestelor, atât între federaţiile sindicale, cât şi între colegii dintr-o şcoală. Ministrul Ecaterina Andronescu nu a căpătat nici dumneaei destul credit din partea oamenilor de la catedră, în puţinul răstimp la cârma Educaţiei. Cel puţin din partea celor de la Băleni.
„Am vrea să vedem minţi mai luminate. Sunt de 40 de ani în învăţământ. Înainte de ’89 nu aveam pretenţii legate de educaţie de la cei care conduceau, dar acum aş vrea să văd o minte mai destupată. 40 de ani de sacrificiu e deja prea mult”, punctează, de câteva ori, în discuţia încropită în cancelarie, profesorul de geografie Niţă, fost primar al comunei.
În căutarea unei minţi luminate sau în aşteptarea minţii de pe urmă a guvernanţilor, educatorii, învăţătorii şi profesorii de la Şcoala Băleni sau de aiurea se întorc zi de zi în clase. Sub clopotele lor de sticlă, care nu se ştie până când vor mai rezista tensiunilor din afară. Şi îl aşteaptă pe Boc.
Explicaţii foto:
1 - „E imposibil ca elevii să nu resimtă situaţia în care ne pun guvernanţii”, spun profesorii;
2 - „Ce mai vor şi aceştia, tot bani? Aşa gândesc despre noi alte categorii sociale. Ca şi cum noi nu am munci” – Gaby Groza, învăţătoare;
3 - Deşi îi place meseria, institutoarea Daniela Iovu e gata să renunţe la învăţământ dacă i se mai reduc din venituri.
