Cu un calm şi un umor tipic ardelenesc, doctorul Virgil Draşovean este psihiatrul care are grijă de mintea gălăţenilor de aproape două decenii. În spatele zâmbetului omului care zi de zi luptă cu tenebrele sufleteşti ale celor neînţeleşi se ascunde o poveste fascinantă, care poate fi tradusă ca o mare probă de anduranţă a vieţii, care l-a călit cumva pentru acestă meserie. ”E greu să nu înnebuneşti printre bolnavi”, o recunoaşte specialistul, al cărui mare regret este că nu a reuşit să înceapă, de la tinereţe, o carieră didactică în domeniu.
- Care a fost începutul de medic al psihiatrului Virgil Draşovean?
- În timpul stagiaturii, am fost trimis pe şantierul hidroenergetic Sebeş - Alba, unde a fost extrem de greu. Am fost chemat pentru trei luni şi am stat opt ani, până în 1990. Erau cinci dispensare de care aveam grijă. Erau opt mii de oameni pentru care trebuia să asigur asistenţa medicală. Eu şi soţia mea, care se ocupa de copii. Erau mineri, unde trebuia să fac controale ca pentru mineri, erau conducători auto, erau strungari, erau toate categoriile de muncitori. La un moment dat, i-am zis nevestei: „Nevastă, eu plec! Nu mai vreau să fac medicină!” Mergeam de la un dispensar la altul, câte 50 de kilometri, cu salvarea, care era un TV nenorocit, care nu avea şofer. Şi erau drumuri de munte! Am asistat şi naşteri, am adus pe lume vreo 3 - 4 copii.
- Cum aţi ajuns la psihiatrie?
- Am avut dreptul să mă duc la secundariat în 1990 şi eram tentat să mă îndrept spre ATI. Nevastă-mea mi-a spus atunci: Vrei să trăieşti până la pensie sau vrei să mori? Adevărul e că îmi plăceau amândouă, şi Psihiatria şi ATI-ul, la fel de mult. Şi am ales-o pe prima, numai că erau posturi destul de proaste în perioada aia, la spitale de cronici.
Am ajuns la Botoşani, unde nu am stat decât trei ani, cât am făcut rezidenţiatul. M-a ajutat un coleg care era la Penitenciarul de la Piteşti şi care mi-a propus să mă facă ofiţer, să mă duc acolo. Am zis da şi, când am terminat secundariatul, m-am angajat la penitenciar.
- Cum a fost viaţa de psihiatru la puşcărie?
- Am stat trei ani acolo. E groaznic. E un loc unde nu se poate face psihiatrie. Se face tot medicină generală, mă ocupam de păduchi, de bube, de scos cuie din cap. Aveam un cleştişor de stomatologie pe care îl legam cu un fel de laţ şi scoteam cuiul. După un an, mă cam plictisisem, pentru că nu făceam psihiatrie, deşi erau mulţi psihopaţi, dar nu aveai ce să faci cu ei, pentru că ei oricum nu se tratează. Se dă doar un tratament ca să fie cât mai liniştiţi. Dar am zis aşa: am mers acolo cu grad de căpitan şi am vrut să mă avanseze, iar avansările se făceau o dată la patru ani. Când m-au făcut maior, am plecat.
- Cum aţi ajuns la Galaţi?
- Iniţial, am vrut la Sibiu. Cei de acolo mi-au spus că mă fac şef de secţie fără nicio problemă. Dar problema era că nevastă-mea nu avea loc de muncă acolo. Şi într-o zi am venit la Galaţi, la cumnatul meu şi la cumnata mea, ne-au scos într-o seară pe malul Dunării, la un restaurant. Mi-a plăcut cum arată Dunărea şi cum se plimbau oamenii pe stradă seara şi am zis că rămân aici. Era în 1996. La 1 decembrie, am început. În 2003, am fost director medical, iar între 2004 şi 2008, am fost manager.
- Şi ca manager, şi ca şef de secţie, aţi fost într-un permanent contact cu bolnavii. A crescut numărul oamenilor diagnosticaţi cu afecţiuni psihiatrice?
- Cea mai mare problemă pe care o avem sunt alcoolicii. Acum se poate bea la orice oră, oricât, orice. În momentul în care eu fac o gardă şi trei sferturi din pacienţi sunt cu intoxicaţii sau cu sevraje etanolice, asta deja spune ceva. În loc de bolile psihice adevărate, cum sunt tulburările afective bipolare, ne lovim de aceste intoxicaţii alcoolice. Se bea la toate vârstele.
CITEŞTE ŞI: Campania VL „Profesioniştii”/ „Demolatori sunt pe toate drumurile, cei care construiesc sunt greu de găsit!”
Am avut şi oameni de 80 de ani cu intoxicaţii etanolice. După părerea mea, nu ar trebui internaţi deloc cei cu intoxicaţie acută. Dintre toţi alcoolicii care vin aici, cam 3-4 la sută se lasă o perioadă de băut, ceea ce înseamnă mai nimic. Şi sunt tot mai multe femei care consumă. Revenind la afecţiuni, depresia se situează cam pe acelaşi palier cu numărul de schizofrenici sau cei cu tulburări afective. În schimb, a crescut numărul pacienţilor cu anxietăţi. În momentul în care ai un loc de muncă unde nu te simţi chiar bine, unde nu ştii exact dacă mai stai sau pleci, când soţul vine zi de zi băut acasă, apare anxietatea.
- Tot mai mulţi gălăţeni încearcă să se sinucidă…
- Tentative de sinucidere sunt multe, dar nu toate sunt adevărate. Dacă vine un alcoolic cu intoxicaţie, care a încercat să se sinucidă, aia nu este o tentativă reală. Cele adevărate sunt rare. În general, cei care au o tentativă reală, mai încearcă, iar pentru a se preveni asta trebuie urmat tratamentul şi să vină la noi pentru a fi monitorizat. Cei care îşi taie venele sau iau pastile în urma conflictelor sau a unor probleme izolate, dacă sunt consiliaţi, înţeleg, în cele din urmă, că nu e bine şi nu mai încearcă.
- Ce aţi schimba în Psihiatrie, dacă aţi putea face asta?
- Bolile psihice, în general, se transmit genetic. Dacă ar fi să schimb ceva, acolo m-aş băga, pe genetică! Acum, noi încercăm să ameliorăm, ca să-l facem pe bolnav să aibă cât de cât un echilibru şi să fie cât mai integrat în societate. Dar la gene ar trebui lucrat. Dar asta va funcţiona, poate, peste 50-100 de ani.
CARTE DE VIZITĂ
Data şi locul naşterii: 11 iunie 1954, Sibiu
Studii: Facultatea de Medicină Craiova
Ocupaţie: Şef Secţie Psihiatrie III - Spitalul de Psihiatrie ”Elisabeta Doamna”, Galaţi
Stare civilă: Căsătorit, 2 copii
