* Tibi, aşa cum îi zice toată lumea, a urcat spre Rai, a trecut prin Infern şi acum ne oferă o poveste senzaţională: „Acolo, sus, nu te mai poţi aclimatiza, rezişti doar dacă aşa te-a construit Dumnezeu. Supravieţuirea este loterie!”
„Nu ştiu câtă vreme am fost lucid”
- Aţi ţinut vreun jurnal în această expediţie?
- Da, am ţinut, dar nu până la capăt. Jurnalul se termină până aproape de Tabăra Avansată 3, deci cu două zile înainte de vârf. De atunci n-am mai reuşit să ţinem jurnalul, de epuizare şi poate şi din cauza delăsării.
- Poţi vorbi despre delăsare la 8.000 de metri?
- Sincer? (râde) Oricând se poate vorbi de delăsare, chiar dacă acolo, la peste 7.000 de metri e o luptă pentru a supravieţui. Chiar am remarcat că lucrurile se schimbă după 7.000 de metri altitudine. Practic, modul în care percepi realitatea, până şi modul în care dormi, se schimbă. De exemplu, somnul era ceva între două lumi. Pe de o parte simţeam ce se întâmplă în jurul meu, pe de altă parte aveam şi vise. Acolo, mă întreb dacă tot timpul am fost lucid. Nu-ţi mai e foame, sete, nici frigul nu-l mai simţi la fel.
„Pericolele sunt la tot pasul”
- Cum adică? Să nu-mi spui că nu simţi gerul…
- Tăria frigului nu mai e percepută la fel ca aici. Din cauza hipoxiei (n.r. – stare patologică manifestată prin scăderea cantităţii de oxigen în ţesuturi), creierul funcţionează diferit, pur şi simplu te trezeşti că ai mâna îngheţată, că ai degerat. Brusc percepi că aerul nu mai ajunge în nări, iar asta din cauza diferenţelor de temperatură. Când am ajuns la minus 30 şi ceva de grade, a respira era o provocare!
- Şi cum v-aţi descurcat, tu şi colegul tău, Adrian Faku?
- Am încercat cagula. Au fost printre primele ocazii când am pus-o. Am pus şi un material pentru a filtra aerul ca să-l încălzesc înainte de a intra în nări. Bine, pe lângă asta, trebuia să fii atent şi la alte aspecte, la coarda pe care mergeai, la cei din spatele tău, la pisc, se desfăşura totul ca într-un film. Şi trebuie tot timpul să te uiţi, altfel te uitai pentru ultima oară. Zona aia era destul de expusă, pericolele sunt la tot pasul. La acea altitudine, din cauza hipoxiei, poţi suferi edeme, orice.
„E important să ştii când să te opreşti”
- Cum a fost la un pas de vârf, acolo unde aţi înfipt steagul?
- A fost special, am simţit febra vârfului, dacă-i pot spune aşa. Colegul meu, poate din cauza tinereţii şi a dorinţei de a termina odată, s-a grăbit şi era s-o păţească, să rămână acolo! Şi marea noastră problemă a fost presiunea psihologică exercitată de ceilalţi care ne spuneau că trebuie să urcăm cât mai repede pentru că se strică vremea. Am învăţat, astfel, o lecţie importantă, să nu mai punem accent într-o aşa mare măsură pe sfaturile celorlalţi, ci să credem mai mult în noi. Dacă mai stăteam o zi, maxim două în Tabăra 2, vârful ar fi fost atins.
- Până unde aţi ajuns, de fapt?
- Colegul Adi a ajuns până la 8.050 de metri, iar eu sub el cu aproximativ 30 de metri. Cho Oyu era la o sută de metri şi ceva în faţa noastră, bătea vântul îngrozitor. Mi-am zis atunci că e de ajuns, că este foarte important să ştii când trebuie să te opreşti.
„Nu-ţi dai seama când te duci”
- Descrie-ne „Zona Morţii” (n.r. – după 7.500 de metri), te rog!
- Este foarte tăcută, nu ştiu cum să-i zic, este calmă, e plină de linişte, acolo pluteşte mereu o tensiune. Oricând poţi muri deoarece mulţi nu se adaptează. De la o anumită altitudine nu te mai poţi aclimatiza şi totul depinde de organismul tău, de cum ai fost construit. E loterie „Zona Morţii”. Foarte mulţi au avut probleme acolo, chiar şi din echipa noastră, e vorba de câţiva cehi. Şi nu neapărat la urcare, ci la coborâre, deoarece mulţi ajung pe vârf şi nu se mai mobilizează, se relaxează, uită că mai au şi de coborât şi de multe ori accidentele se produc la coborâre. Nici nu-ţi dai seama când mori!
- Dacă eu aş ateriza direct pe Himalaya şi aerul rarefiat ar fi singura problemă, cât timp aş rezista?
- Probabil că maxim două minute. Ameţeşti şi intri într-o stare care te duce până la comă. Senzaţia de lipsă de aer nu se produce tot timpul, senzaţia aceea vine doar din când în când. Mă bucur că în „Zona Morţii” n-am avut nicio problemă, dureri de cap sau ceva. Am fost singurul care a mai putut să care bagaje. Colegul meu, de la 7.000 de metri în sus, n-a mai putut şi am cărat eu şi rucsacul lui.
Duşuri” la lighean în cort
- Ai întâlnit şi morţi pe traseu, că d-aia e denumită aşa acea zonă…
- Nu, acolo am văzut oameni vii îngheţaţi. Am văzut morţi la 6.800 de metri, unde e o formaţiune de gheaţă de mărimea unui bloc. Acolo am avut neplăcerea să găsesc primul mort din viaţa mea. Am asistat neputincios la operaţiunea de acordare a primului ajutor, nişte englezi, dar fără succes. Respectiva persoană a tras mai mult decât putea, i-a dat sângele pe nas, stop cardiac sau atac cerebral şi s-a dus. Experienţa a fost constructivă, m-a întărit spiritual. Una e când vezi la TV ce se întâmplă, alta când treci pe lângă el. Te trec fiori pe şira spinării. Pe de o parte îl plângi, pe de altă parte ai vrea să scapi cât mai repede, ştii că acolo domneşte moartea. A doua zi a fost avalanşa care a îngropat nişte corturi şi a mai murit o persoană. Se asfixiase.
- Cum aţi negociat cu igiena pe acoperişul planetei?
- Aşa şi-aşa. În primul rând, din cauza mâncării au fost probleme. Bucătarul gătea foarte piperat şi am avut şi hemoroizi din cauza asta. Duşul, spălatul? Am menţinut o constanţă. Pe gheţar, în Tabăra Avansată aveam un cort în care ne spălam, aveam apă fiartă şi ne spălam în lighean. Eram bucuroşi şi pentru atât, dar am stat câte 7-8 zile cu aceleaşi haine. Încercai să le speli, dar nu se uscau! De aceea n-am folosit bumbac, doar plastic, de aceea ne-am şi iritat.
Tibi, în şoc anafilactic
- Nevoile fiziologice?
- La fel, era un cort special amenajat, iar sus, la peste 7.000 de metri, în sticlă şi, bineînţeles, afară. Dar am încercat să respectăm natura, să nu ne batem joc de munte. Din păcate, la plecarea tuturor, rămăseserăm doar noi pe gheţar şi am observat că se lasă gunoaie şi aici. Mârlănia a ajuns şi aici, şi aici se vede când n-ai cei şapte ani de acasă.
- Spuneai ceva de mâncare? Că era piperată, greu de suportat…
- Mâncarea din Tibet nu-i ca aia chinezească cu care suntem obişnuiţi. Sunt fierturi la greu, iar carne foarte rar găseşti şi e doar sub formă de şuviţe. Fierturile au gust bun la început, dar când o mănânci mai multe zile la rând i se diminuează gustul şi simţi că nu te mai saturi. Cât priveşte hidratarea, beam ceaiuri, compot, zăpadă topită şi încălzită. Am luat o dată un energizant şi, deoarece eram rupţi de oboseală, am intrat în şoc anafilactic. Povestea acestei expediţii poate continua la nesfârşit, nu-mi vine să cred că până la urmă am ajuns acasă.
- Anul viitor urmează un nou pisc, după Cho Oyu?
- Nu ştiu. Acum vreau să petrec cât mai multă vreme cu cei dragi şi apoi vom mai vedea. Am înţeles din această aventură că nu trebuie să mă mai panichez mereu, că trebuie să fiu mult mai calm.
