*Doamne, fereşte! Jur că avem o ţară plină de preşedinţi. În fiecare zi mai apare câte un (potenţial) candidat la funcţia supremă în stat. Desigur, atâta vreme cât sunt respectate prevederile broşuricii ăleia de-i zice Constituţie, liber la candidaturi! Mă uit la ultimii care se aşază la startul electoral al strângerii de semnături, Mircea Diaconu şi Alexandru Cumpănaşu, şi mă gândesc la sloganul Uniunii Europene: „Unitate în diversitate”. Adevărul este că o mai mare diversitate decât la alegerile prezidenţiale din 1996 nu cred să mai fi avut. Mi-aduc şi acum aminte cum mi se umplea ecranul televizorului de purici când unul dintre candidaţii la prezidenţiale începea să trimită „pase” beneficie din studioul electoral. Sigur, nu pasele lui erau de vină şi televizorul meu vechi, mare şi greu cât un frigider, din camera mea de studentă căministă. Îl mai ştiu şi pe candidatul în uniformă de habar n-am ce grad, care urla ordine promiţând să facă din România o dictatură militară! Doamne, fereşte! Au fost, în ’96, cele mai pline de speranţă şi mai dezamăgitoare alegeri prezidenţiale. Urmate, peste patru ani, de o alegere sinistră între Vadim Tudor şi Ion Iliescu. Doamne, fereşte! Acum mă uit cu teamă spre pleiada de candidaţi şi mă rog doar să nu se lase cu „Doamne, fereşte!”.
O ţară de preşedinţi Scris de Anca Melinte
