Ultima întâlnire din cadrul Centrului de Studii Interdisciplinare „Sfântul Ioan Damaschin” din cadrul Arhiepiscopiei Dunării de Jos a fost rezervată dezbaterilor privitoare la „Crearea cosmosului în Ştiinţă şi Teologie”, a legăturii care există între Spaţiu, timp, cauzalitate.
Tema a fost explicată de doamna Lucia Balint, profesoară la Facultatea de Mecanică din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”, care a subliniat că spaţiul şi timpul sunt două dimensiuni esenţiale în fizică, în filozofie, psihologie, în teologie.
Timpul la fizicieni
Timpul este dimensiune a Universului, asemenea şi spaţiului, deşi multă vreme oamenii au ştiut că la baza întregii Creaţii stă Dumnezeu Atotputernic şi că întreaga creaţie este opera Lui.
Numai că omul, crezându-se atotputernic, a încercat să afle pe calea raţiunii, a cercetării de laborator, dacă Universul are un sens şi dacă da, care este rostul omului în Univers? Este creatura - omul raţional, singurul înzestrat cu această calitate - mai presus de Creator?...
De exemplu, Galileo Galilei (1564-1642, fizician şi astronom renascentist italian) a demonstrat că timpul este un parametru-cheie în legile mişcării.
Îndrăzneala sa în a afirma concepţia heliocentrică a lui Copernic (potrivit căreia Soarele se află în centrul sistemului nostru planetar, iar pământul şi stelele se mişcă în jurul lui) i-a adus arderea pe rug. „Eppur si muove”. „Şi totuşi se mişcă!”, a afirmat fizicianul înainte de a fi ars pe rug… A fost reabilitat de Biserica din Apus în 1922.
Timpul la Newton, absolut şi universal
După el, Sir Isaac Newton (1642-1727, fizician şi astronom englez) a văzut întregul Univers asemenea unui mecanism de ceasornic şi a observat că părţile orologiului se mişcă cu precizie matematică, stabilită de legi fixe şi previzibile.
Astfel, în 1687, el formulează Teoria gravitaţiei, prilej cu care spune că „timpul este absolut şi universal, este acelaşi pentru toată lumea şi nu depinde de modul în care se mişcă indivizii!”. A murit cu convingerea că Ştiinţa trebuie folosită pentru a demonstra prezenţa continuă a Creatorului în natură!
Timpul lui Einstein este relativ
La începutul veacului XX, un alt fizician, Albert Einstein (1879-1955), a spulberat ideile lui Newton. El a emis cunoscuta Teorie a relativităţii şi a demonstrat că „timpul nu este absolut şi universal, ci este relativ”.
„Timpul lui Einstein nu este acelaşi ca timpul lui Newton”, a concluzionat doamna Lucia Balint. Interlocutoarea a introdus auditoriul în Teoria relativităţii generalizate. A subliniat că timpul şi spaţiul în prezenţa materiei generează gravitaţia.
Oferindu-ne o lecţie de fizică, doamna Lucia Balint a făcut o trecere în revistă a rezultatelor astrofizicienilor preocupaţi a defini timpul şi a găsi un răspuns raţional.
Însă - timpul - nu este acelaşi pentru un om care priveşte un spectacol de teatru, cu timpul unui creştin care participă la Sfânta Liturghie. Pentru spectator este o punere în temă cu un fragment dintr-o perioadă istorică anume, pentru creştin, timpul în comuniune cu Hristos este un timp sfinţit, este arvună pentru cele viitoare.
Precizând că „în mecanica cuantică, timpul nu există”, doamna Lucia Balint a adus în atenţie câteva consideraţii ale oamenilor de ştiinţă ce au fost preocupaţi de relaţia dintre timp şi lumea fizică?
Între aceştia, Lee Smolin spune că „timpul nu e altceva decât o măsură a schimbării” şi „că timpul şi cauzalitatea sunt sinonime”. Teologia spune altceva. Din punct de vedere teologic, „cauzalitatea este Dumnezeu”, Creatorul Cerului şi al Pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
Creaţia - întâia vorbire a lui Dumnezeu cu oamenii
În cadrul întâlnirii, părintele profesor Sorin Marinescu de la Facultatea de Istorie, Filozofie şi Teologie Galaţi, ne-a readus în Biserică, la învăţătura Sfinţilor Părinţi.
Între aceştia, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată pe baza Revelaţiei că întreaga Creaţie văzută şi nevăzută este marea operă a Unicului Creator - Dumnezeu Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane. Rezultatele cercetărilor de ultimă oră legate de cosmologia cuantică sunt încă enigmatice; până şi recenta Teorie a Big Bang-ului nu face decât să ne demonstreze - în laboratorul sofisticat al Cercetării - că dincolo de rezultatele Ştiinţei există un Artizan mai puternic decât toţi celebrii astrofizicieni.
Cunoscutul medic şi cercetător român Dumitru Constantin Dulcan, medic neurolog şi psihiatru, autor al mai multor cărţi în vogă (de exemplu, „Inteligenţa materiei”) a constatat pe cale raţională că creaţia este „întâia vorbire a lui Dumnezeu cu oamenii”.
Mai nou, Fizica cuantică ne dă să înţelegem că oriunde am face cercetarea suntem în creaţia lui Dumnezeu. Şi că timpul, la fel ca şi spaţiul au apărut în cadrul creaţiei Cosmosului din nimic - „creatio ex nihilo”. Ideile potrivit cărora timpul a fost din veşnicie nu sunt în consens cu învăţătura Bisericii şi cu realitatea, susţin tot mai mulţi cercetători.
Astrofizicieni îndeosebi, prin experimentele de laborator din ultimul timp, nu fac altceva decât să ne trimită cu gândul la Marele Artizan, la Dumnezeu, care este mai presus de „timp şi de spaţiu, fiindcă spaţiul mărgineşte, ne învaţă părintele Dumitru Stăniloae. În acelaşi timp, Dumnezeu este pretudindeni”.
Sfinţii Părinţi ne arată că omul a fost chemat de Dumnezeu la parteneriatul de iubire eternă, veşnică, şi în baza acestui parteneriat i-a dat întreaga creaţie să o stăpânească. Dumnezeu-Creatorul este mai presus de timp, fiindcă este etern, este veşnic. „Ceea ce este pur nemişcat este moarte”, spune Karl Bart (1886-1968), teolog reformat elveţian.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămureşte că „raţiunile timpului sunt în Dumnezeu”, fiindcă Dumnezeu face creaţia părtaşă la eternitate „nu prin fiinţa Sa, ci prin har”. Eternitatea este transcendentă pământeanului care are o trecere temporală, episodică prin lume; eternitatea „nu poate veni ca adaosuri temporale, ci ca un dar din alt plan”.
Cine este Dumnezeu?
În creştinism avem două concepţii despre Cine este Dumnezeu? Prima defineşte pe Dumnezeul creştinilor din Sfânta Scriptură, pe care îl experiem şi noi şi care ne arată un Dumnezeu viu, plin de iubire pentru oameni, evidenţiat pentru noi de doctrina palamită.
Dumnezeul Părinţilor părinţilor noştri Se face prezent în viaţa noastră prin energiile Sale necreate, spune Sfântul Grigorie Palama. Este un Dumnezeu care iubeşte veşnic şi rămâne veşnic neschimbabil în activitatea Sa privitoare la făpturi.
„Dumnezeu este mai presus de un <> şi de un <>, precum e mai presus şi de orice <>, pentru că toate acestea L-ar limita, L-ar determina, L-ar defini”, ne arată părintele Dumitru Stăniloae.
Dumnezeu e mai presus de orice sistem de referinţă, fiindcă El este supraexistent, este Etern; eternitatea este mişcare şi mişcarea înseamnă viaţă, nu orice fel de viaţă, ci viaţă în Hristos”.
Cealaltă concepţie vine din filozofia greacă, este impregnată de scolastică şi ne prezintă un Dumnezeu inert, nemişcat, calculat, chiar privindu-ne foarte de sus!
Însă noi ştim că „doar Dumnezeu Cel în Sine mai presus de timp Se întâlneşte cu creaturile temporale prin energiile Sale necreate”, reţinem din părintele Dumitru Stăniloae. Şi înainte de timp, de spaţiu, de întreaga creaţie a fost Dumnezeu.
Biserica noastră ne învaţă că Dumnezeu este Iubirea supremă, este Iubirea treimică, este iubire veşnică. El este de viaţă dătător şi abia când şi noi, oamenii, vom depăşi timpul şi spaţiu şi toate măsurile trecătoare, doar atunci - când temporalitatea se va umple de eternitatea lui Hristos - a Doua Persoană a Sfintei Treimi, prin care am primit harul Duhului la sfântul Botez - doar atunci vom depăşi aceste dimensiuni care ne limitează, care ne ţin în spaţiul nostru strâmt.
Rostul nostru în această lume este să păşim încet, încet către Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae spune că împlinirea, desăvârşirea în veşnicie se ating doar atunci când eu mă îndrept cu gândul şi cu fapta bună către celălalt…
