* „Nebunia” lui Eminescu inventată de prima soţie a lui Ioan Slavici *
Continuăm să refacem „drumul” întunecat al diagnosticării lui Mihai Eminescu cu o boală de care nu a suferit - „nebunia”, diagnositc pe care l-a primit de la prima soţie a lui Ioan Slavici. Interlocutorul nostru este academicianul Dimitrie Vatamaniuc, cel care a cercetat şi publicat „Opera Integrală Eminescu” vreme de peste patru decenii.
- Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, vă rugăm să ne spuneţi de la ce a pornit această mistificaţie şi cine i-a pus diagnosticul de „nebun” lui Eminescu?
- Prima soţie a lui Ioan Slavici, o unguroaică - catolică, cu vreo patru clase pregătire, i-a atribuit lui Eminescu diagnosticul de „alienat mintal”. Asta pentru că Gazetarul obişnuia să redacteze noaptea comentariile care defineau poziţia cotidianului „Timpul”, să discute cu adversarii lui, uneori chiar să-i mai înjure. Şi Slavici, la presiunea soţiei lui, bătea cu palma în perete ca să tacă. Tăcea ce tăcea şi iar începea. Pentru ea manifestările lui Eminescu erau ale unui alienat mintal...
- Astăzi sunt atâtea persoane care fac acest lucru... Şi culmea, tot ele au tendinţa de a calomnia şi a arăta cu degetul...
- Cât a fost Slavici acasă, soţia sa nu a putut face nimic, dar când Slavici era plecat la Viena să consulte nişte medici - fiindcă avea şi el probleme medicale - prima sa soţie a luat şi a trimis un bilet lui Titu Maiorescu în care a scris: „Vino şi ridică-l că Eminescu a înnebunit!” Deci, pentru ea aceste manifestări ale lui Eminescu erau semne ale nebuniei.
- Atât de mare a fost dorinţa de răzbunare că Titu Maiorescu chiar l-a dus forţat pe Eminescu la un ospiciu?...
- Nu ar fi fost mare lucru, însă această femeie a primit concursul lui Titu Maiorescu, deşi înainte cu câteva zile acestui moment, de pildă, în 11 iunie 1883, Eminescu a fost la şedinţa ”Junimii” şi în legătură cu acest moment Maiorescu notează în jurnalul său că „a fost o şedinţă foarte reuşită şi cu veselie”. Şi acum venim puţin şi la partea întunecată a lui Titu Maiorescu. Prima problemă care se pune ţine de modul de existenţă al lui Eminescu. Eminescu, în perioada cât a scris la cotidianul „Timpul”, a stat în gazdă la Ioan Slavici şi, în lipsa sa, prima soţie a lui Slavici - unguroaică, ziceam, cu câteva clase primare - i-a pus diagnosticul lui Eminescu de ”alienat mintal”.
- Ce reiese că a făcut Maiorescu la primirea biletului?
- După ce a primit biletul de la soţia lui Slavici, Maiorescu se întoarce acasă şi completează în jurnalul său, la poziţiile respective, atenţie - cu creionul roşu: „semne de alienaţie mintală la Eminescu”...
- După cum relataţi evenimentele reiese că totul era premeditat...
- Desigur, Maiorescu nota despre imaginare semne de „alienaţie” pe care nu le văzuse cu o săptămână înainte, la întâlnirea de la „Junimea”, când Eminescu a fost acolo de faţă cu ei, au discutat. Atunci nu le-a văzut! Deci Maiorescu, iată este vinovat că a acceptat această mistificaţie...
- Este doar Maiorescu vinovat? De regulă astfel de oameni vicleni nu lucrează singuri. Au şi complici, şantajabili, de regulă.
- Maiorescu este primul vinovat că a acceptat „jocul” primei soţii a lui Slavici şi a acceptat acest diagnostic fără consultul unui medic. Dar mergem mai departe şi vedem că Maiorescu cu autoritatea lui a transmis acest diagnostic doctorului Şuţu.
- Doctor?! Pare mai degrabă un vraci...
- Acum doctorul Şuţu este şi el vinovat la rândul lui că a acceptat acest diagnostic fără să pună în aplicare cercetarea lui de medic.
- Şi din atitudinea acestuia se vede premeditarea şi dorinţa oarbă de a înlătura un om cu verticalitate din calea lor...
- Aici se vede încă o dată acest lanţ al slăbiciunilor. Eminescu era incomod pentru că prin concepţia lui despre Stat i-a atacat, deopotrivă, şi pe conservatori şi pe liberali, care pentru el au fost totuna. Pentru Eminescu importante au fost România şi românii obidiţi de o clasă politică prea preocupată de interese de grup sau individuale... Dar n concepţia lui care esta una decentă şi de admirat Eminescu şi-a făcut atâţia „prieteni”. Şi autorităţile vremii au procedat aşa cum au procedat; i-au retras activitatea de la ziarul „Timpul” şi din redactor principal l-au retrogradat ca simplu redactor şi apoi l-au scos de tot din redacţie. Şi apoi, Păucescu, cel care a venit la cotidianul „Timpul” a vorbit foarte urât despre activitatea lui Eminescu...
- La o distanţă de peste 130 de ani, privind înspre epocat lui Eminescu, ce vedem? Un cotidian „Timpul” care şi-a dobândit renumele datorită întâi de toate lui Mihai Eminescu. Apoi datorită lui Slavici, Maiorescu, Caragiale care a fost adus tot de Eminescu. Domnule academician, cine are habar astăzi despre cine a fost Păucescu şi ce a scris el?...
- Nu ştiu... Cert este că Eminescu a fost izolat şi pe acest fond constat că a suferit o depresie mare. Eminescu nu a fost „nebun”, ci a suferit o mare depresie... (va urma)
Amintiri
Eminescu în memoria lui Slavici
„Eram în multe privinţe foarte deosebiţi unul de altul şi am fost cu toate acestea buni, în mai multe rânduri chiar nedespărţiţi prieteni; de aceea, mi-a fost totdeauna greu să vorbesc despre dânsul, fără să vorbesc şi despre mine însumi. Am tăcut chiar şi atunci când alţii, care-l ştiu numai din auzite şi din puţina lui scrisă, au spus despre dânsul şi ceea ce nu-i adevărat, şi n-am să vorbesc nici acum despre Eminescu, poetul, care trăieşte, ci despre omul care a murit, sunt acum douăzeci de ani... Mie nu mi-a fost Eminescu poet, nici, în genere, scriitor, ci om sufleteşte apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulţumire senină, şi povăţuire în cele literare.”
„Îndeosebi pe Eminescu îl ştia bine Samson Bodnărescu din timpul pe care l-am petrecut la Viena, dar acum întâia oară stăteam sub acelaşi acoperiş şi mâncam (ra în anul 1874, la Şcoala Normală din Iaşi) cum se zice, din acelaşi blid cu el, încât puteam să-l cunosc în toate amănuntele vieţii lui.
Văzând cum îşi petrece el viaţa, îmi aduceam mereu aminte de Schopenhauer, care zice că pentru o lucrare intelectuală mai însemnată nu e de ajuns o bună desfăşurare a sistemului nervos, ci e nevoie şi de viguroase organe de nutriţie, mai ales de un stomac şi de plămâni buni. Eminescu le avea pe toate din belşug. petrecându-şi viaţa ca dânsul, mulţi oameni s-ar fi prăpădit în timp scurt. Pe el nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată bolnav, nici posomorât...”
„Eminescu era un foarte bun chiriaş, un fel de copil cuminte, care rămâne unde-l pui, face tot ceea ce îi zici şi bagă în toată clipa de samă, ca nu cumva să supere pe cineva. Gest necuviincios nu era la el cu putinţă, vorbă proastă din gura lui nu-i ieşea, la orişice ocară el numai prin zâmbet dispreţuitor răspundea, şi nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată certându-se cu cineva. Era, ce-i drept, aspru şi necruţător şi îşi dădea fără de înconjur părerea pe faţă, dar vorba n-o lungea. Pe lângă toate acestea era întotdeauna în voie bună, râdea cu multă poftă, se mulţumea şi cu mai puţin decât ceea ce i se cuvenea şi chiar şi mâhnit ori supărat dacă ar fi fost, el nu se posomora, iar chiria şi-o plătea totdeuna înainte - pentru ca nu cumva să se încurce.
Oarecare rânduială în felul de a-şi petrece ziua nu avea nici acum. Singurul lucru neîndoios era că-n timpul de la zece înainte de amiazăzi şi până la patru după amiazăzi era dus la redacţie şi la Enache, unde-şi lua masa când nu uita aceasta, de obicei o dată pe zi. De acolo înainte nu puteai să ştii dacă doarme ori e treaz, dacă scrie, citeşte ori stă de vorbă, marea lui slăbiciune.
Rar de tot i se întâmpla să lipsească de acasă ori să se întoarcă târziu de undeva. Mai înainte stătea de vorbă mai cu unul, mai [cu] altul până noaptea târziu, fie la redacţie, fie la vreo cafenea. Acum se simţea acasă mai bine decât orişiunde şi se bucura totdeauna când venea cineva să-l vadă să ia împreună cu el cafeaua, pentru care maşina îi stătea mereu pe masă... „
Ioan Slavici, din volumul Amintiri
